fbpx

Lacul – Yasunari Kawabata

L

Lacul – Yasunari Kawabata

E una din cartile acelea despre care nu stii ce sa spui. Pur si simplu nu cred ca am putut rezona. Cu alte cuvinte: de cand ma stiu am citit ca sa descopar. Alte lumi si alte personalitati. Cred ca literatura adevarata ne ofera posibilitatea aia de a trai vietile altora. Faza e ca uneori distanta dintre cititor si psihicul personajului e poate prea mare.

Mi-a placut intotdeauna scriitorii japonezi (Akutagawa, Mishima – chiar poate apuc sa scriu si despre el – , Inoue – mai ales Maestrul de Ceai este superba, Kawabata din Maestrul de Go sau Vechiul Oras Imperial). In primul rand pentru capacitatea de a surprinde clipe. De a decupa foarte frumos efemerul si de a o face fara pompa. Si mai imi plac ca exercitii de rabdare. Cumva, ma simt de multe ori un individ superficial si grabit, iar lipsa de graba, curgerea povestii foarte picturala – cu tuse lungi, in culori sterse –  mi se pare una din chestiile cele mai tari la japonezi. Iar Kawabata mi se pare si un maestru al experientelor interioare –  omul face aproape fenomenologie, nu literatura.

Dar sa revenim la romanul nostru. Anterior citisem o carte de batrante a lui Amos Oz – Scene de viata campestra. La fel ca si aceea, Lacul este o carte de batranete. Oamenii politicosi i-ar zice deplina maturitate sau ceva in genul asta, dar de fapt ambele sunt carti de batranete. Cand tragi linia si doar vrei sa spui cine esti, nu sa muti munti. Dar am putut sa discut cu batranul Oz si n-am putut sa discut cu batranul Kawabata.

Lacul e povestea unei obsesii erotice. Povestea cautarilor unui profesor un pic trecut care cauta puritatea in trupurile de tinere fete. La primul nivel un personaj abject, stalker si aproape pedofil, in care tensiunile morale sunt inlocuite de niste tensiuni intre libidinal si un soi de mantuire prin frumusete. I couldn’t relate to that. Pot relationa foarte bine cu genul de obsesii ale lui Philip Roth la batranete (last man standing – sau poate man’s last standing, ca sa zic asa :)) insa genul de fuga/urmarie nevrotica a personajului din Lacul, de absolutizare a frumusetii feciorelnice, de non-relationare si de proiectie  nu  a fost tocmai pe gustul meu. De fapt nu este vorba de gust. Cred ca mai degraba vreau sa spun ca nu mi-a placut sa fiu in acea minte. Un fel de pitic gelatinos. Prefer capcaunul lui Tournier, cu care am probabil mai multe afinitati, in tensiunile lui.

Ramane insa virtuozitatea lui Kawabata. Si faptul ca am inteles interior pentru prima data ca si scriitorii astia japonezi erau conectati foarte bine la curentele occidentale. Cumva cartea respectiva (un roman si doua nuvele) e mai degraba suprarealista, modernista, decat japonez-traditionala. Cel putin a prima nuvela (“Bratul”) are ceva din Kafka, iar a doua m-a dus cu gandul la Bioy Casares.

PS Coperta si imaginea lacurilor noaptea mi s-au parut excelente.

About the author

Add comment

By admin

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories

Meta