O poveste cu o tânără, în comunism

Aceasta e o poveste personală. Nu e vreo judecată, e doar o poveste.

Cred că era prin ’85. Eu aveam vreo 8 ani, iar ai mei vreo 33-34. E ciudat când îți aduci aminte că părinții tăi au fost mai tineri decât ești tu acum. Intodeauna îi percepi mult mai mari, nu poți să simți tinerețea din ei decât la modul intelectual.

Maică-mea își dădea examenul de permis de conducere. Luase sala, poligonul și traseul de zi. Era ultima probă-traseul de noapte.
Stăteam cu taică-miu și o așteptăm. Era noapte. Nu știu dacă țin minte întunecimea nopții pentru că atunci când ești mic ai senzațiile mai puternice, sau dacă atunci, în vremea comunismului, erau mult mai puține lumini. Poate amândouă.
La Filaret. Am încercat să identific acum unde stăteam și o așteptăm, dar nu îmi dau seamă. Când ești copil ai altfel de mapare a spațiului.

După ce a coborât din mașina de examinare, au chemat-o doi oameni să vorbească ceva, într-o clădire. Țin minte nervozitatea, frică tatălui meu. Nu știa ce se întâmplă. Am așteptat acolo pe trotuar vreo jumătate de oră.

Am aflat mai apoi dialogul. Cei doi erau de la Securitate. Voiau să o recruteze pe maica-mea. Maica-mea i-a refuzat. Le-a spus că ea nu are ce să le spună, că este doar o asistentă medicală într-un spital. Ei i-au spus că e nevoie de oameni cu atașament față de stat care să spună ce se întâmplă acolo, că poate vorbesc lucruri, poate intră în contact cu rezidenții străini, poate fură stupefiante. Ea le-a spus că toți colegii ei sunt oameni buni și că ea nu are ce să le spună. Maica-mea a refuzat, discuția s-a terminat, maica-mea a fost anunțata că a picat examenul.

Știu că a mai fost chemată o data. Și că în seara aceea de dinainte ai mei vorbeau, se sfătuiau în bucătăria noastră mică, unde d-abia încăpeai printre masă și chiuvetă. Stăteam patru persoane într-un apartament de două camere, în capătul Colentinei, lângă lac. Cumpărat, nu primit. Țin minte că la o chenzină de-a unuia rămâneau cu vreo 100 de lei, după ce plăteau rată. Uneori se certau din lipsă de bani, sau din lipsă de spațiu. Știau că ar fi fost niște avantaje. Și totuși le-a mai zis o data “Nu, nu vreau să colaborez.”

Mă gândesc acum cât de greu trebuie să fi fost momentul. O fată de 34 de ani, venită de la țara, într-o lume atât de opresivă, să-i privească în ochi și să spună “Nu”.

Eu nu știu dacă aș fi avut curajul. Probabil că nu. Eu mă suspectez de mai mult oportunism moral decât părinții mei.

Uneori mă întreb dacă acel “Nu” nu a venit în primul rând din zecile sau poate sutele de morți din avorturi toxico-septice pe care le văzuse. Știți, în vocabularul meu de bază, ăla pe care îl înveți până la șapte ani, se număra și “avort toxico-septic” alături de jucării, pâine, cântec, frică. Îl gândesc acum și are reprezentarea vizuală a unor andrele de oțel.

Mama mea venea acasă după o gardă de noapte, ruptă. Lucra la Ginecologie-Anestezie-terapie intensivă.

Stătea de multe ori alături de colegele ei și bagă litri de sânge în vreo sărmana elevă ori studentă sau vreo mamă care deja avea copii acasă. Uneori erau chiar și două pe aceeași tură. De cele mai multe ori mureau noaptea.

Și ea venea acasă ruptă, înfrântă, scârbita de felul de societate în care trăia. Uneori nefericita rezistă până maică-mea ieșea din gardă. Știu că dormea câte o oră, implorându-ne să fim cuminți, și apoi își suna colegă la spital să vadă cum se simte femeia în cauză. De cele mai multe ori colegă o anunța că murise între timp.

Și asta de zeci sau poate sute de ori. Știu cum venea și uneori o vedeam cum plângea în baie. Sute de moarte tinere văzute de ea. Ținute de mană. Zeci de mii cu toatele.

Eu simț că aceea a fost motivația acelui “Nu”. Și lucrul care i-a dat curajul să îl rostească.

Maică-mea nu și-a mai dat niciodată examenul de carnet, deși ar fi vrut. În vremea aceea, pentru o femeie să ai carnet însemna ceva.
Soră-mea, mai mică ca mine, și l-a luat de îndată ce a făcut 18 ani. Eu abia la 27.

Aceasta e o poveste personală, nimic altceva.