chestii

Mellow. Stau si ascult Variatiunile lui Bach versiunea lui Gould. Cea din ’55. Mi-am adus aminte de ele citind pe blogul lui Iulian. Ma gandeam sa spun ca e ciudat cum functioneaza muzica, si arta in genere: acum aproape trei secole ai variatiunile Goldberg, iar acum ii ai pe Bob Sinclair si pe Pussycat Dolls. La prima vedere ar parea un pic antievolutiv. Dar pe de alta parte criteriul de succes la muzica nu este frumusetea sau profunzimea, ci eficienta comerciala, pentru vanzator. Si impactul mediu pe un target cat mai larg. D-aia exista best ringtone la MTV video awards. Lumea cumparara asimilarea. Cu totii o facem de fapt. (19 suna f. tare) Cumparam apartenenta, de cele mai multe ori. Sau macar garantia ca vom fi luati in serios. Ne este frica sa nu fim luati de nebuni sau de neseriosi. E mai usor sa pozam in profesionistul smart care le stie pe toate. Sau in tanarul de succes, sau barbatul tandrul, sau femeia independenta sau naiba mai stie ce. Si pentru asta ne trebuie accesorii de signaling. Lifestyle. Nu nu sunt trist. De fapt n-am nici un motiv. Mai degraba am pofta sa fiu altceva. Ma gadeam ieri, daca noi ne valorizam complet gresit. Daca credem ca suntem buni si misto pentru alfa, beta si delta, dar oamenii misto din jurul nostru ne apreciaza mai degraba pentru potentele lui gamma si epsilon. Daca alegem constient sa ne departam din ce in ce mai mult de adevaratul nostru eu, in loc ca il descoperim. Si exista adevaratul nostru eu? Poate intotdeauna adevaratul nostru eu este in prezent? Sau poate nu e decat ce am fost prima zi cand am vazut lumea, in copilarie, si de care ne indepartam in mod iremediabil. Chiar stiti, ce a fost pentru prima data lumea pentru mine? Pentru mine lumea a fost o perdea de nailon, galbuie, pe o usa grea de metal. Asta a fost lumea – momentul in care am fost prima data dus la gradinita, si mama a plecat si m-a lasat, si perdeaua a devenit sau au obturat lumea. Prima mea amintire. Ma gandesc ca romanul de ieri a ajuns mai profund la mine de cat ma gandeam.
Evolutie emergenta. Eram fascinat de conceptul asta acum vreo opt ani. De fapt inca sunt. Acum insa ma gandesc ca poate si noi, in drumul nostru prin lume, suferim de o evolutie emergenta. Gasim intotdeauna alte lucruri pe care ni le dorim. Si asta e bine. Alte stari, alte limite. Ca atunci cand am descoperit internetul si navigam noaptea de la 11, din site in site, uitand de fiecare data ce cautam cu adevarat, si ajungand pana la urma sa urmarim alte subiecte, de multe ori doar mai placute, dar nu neaparat mai importante, pana cand ne apuca dimineata (chiar va dati seama, cele mai multe rasarituri le-am trait pe internet, ce ciudat).
Nu stiu ce vreau sa zic. Poate vreau sa spun ca acolo sunt multi oameni, multe lucruri de descoperit, atat de multi incat ne tratam unii pe altii ca niste obiecte, ca niste unelte, stiu, nu sariti, nu toti pe toti, dar poate ar fi frumos ca fim cat mai umani, sa cunostem problemele celui care ne vinde ziarelele sau tigarile (nu fumez, de fapt m-am lasat acum 3 ani aproape, inca un pic si se fac 3 ani, doar o tigara am fumat in tot timpul asta, acum cateva luni, la Budapesta, dupa concertul lui Waters, Have a cigar, ce naiba, intr-un bar ciudat, spart, si trendy in acelasi timp, unde sambata noaptea studentii si masteranzii faceau research pe net pentru proiectele lor, am fumat si a baut un Jack, si acum as mai fuma si as m-ai bea un Jack, e ciudat, mai ales ca nu prea beau tarii, o sticla de whisky la mine acasa sta vreo 3 luni, una de votka cam vreo sase de fapt chiar si mai mult, naiba stie, uite am una pe care am luat-o de Craciun si nici 3 pahare nu am baut, dar acum am chef, o sa imi fac un Absolut cu lamaie si gheata, gata mi-am facut, dar sa revenim).

Asta e un post fara noima. Sau poate are o noima de fapt. Pentru ca in ultima instanta blogul asta este ca sa gandesc cu voce tare. Sa ma aud acum gandind si, mai important, sa ma aud mai tarziu gandind. Asta e cel mai important – rememorarea. Daca suntem in mod autentic ceea ce suntem doar cand nu abdicam de la visele noastre atunci e important sa tinem minte. Sa avem capacitatea de a repovesti si resemnifica trecutul. Uite asta imi aduce aminte de una dintre crimele mele impotriva trecutului: ai mei ne inregistrau, pe mine si pe sora mea, cand eram mici. Aveam un casetofon Sanyo amarat, cum erau lucrurile pe vremea aceea. Apropo de asta, nu vi se pare ca lucrurile din copilarie erau mai pretioase, chiar daca nu erau poate de acelasi nivel de calitate. Poate avem un volum finit de afectiune fata de obiecte, pe care o distribuim si redistribuim. Poate d-aia Golum era atat de obsedat de his precious, ca avea un singur obiect. Si atunci cate obiecte trebuie sa avem? Trebuie sa tinem la obiecte? Uite de exemplu mie nu prea imi pasa. Ceea ce poate parea enervant pentru unii oamenii. Poate ar trebui sa imi pese. De fapt cine zice ce trebuie? E bine asa cum este. Cred ca asta e faza cu persoanele care cred in Dumnezeu – e mai usor sa spui cine zice ce trebuie. Uneori ii invidiez. Si da stiu ca uneori ei ma invidiaza pe mine. Traim intr-o lume in care suntem ok cu ceea ce suntem, dar am vrea sa fim altii. Nu e ciudat. Dar sa revin la crima impotriva trecutului meu. Ne inregistrau cu diferite ocazii. Pe casete. De Craciun, de zilele noastre. Sau pur si simplu cand aveau chef. Discutii cu noi, pe la 4-6 ani. Din pacate am distrus acele casete. Am tras jocuri pe ele. Jocuri de HC, din acelea care se tineau pe casete. Eram clasa a sasea, a saptea. Primii ani de dupa revolutie. Poate nu existau casete sau poate nu aveam chef sa cer bani pentru ele. Cert este ca le-am sters. Imi pare rau? Da un pic. Poate as fi aflat un pic despre mine acum, daca le-as fi ascultat.

Apropo de copilarie, discutam cu Maria, care e prietena lui Adi – unul dintre colegii mei -, deci discutam ca ar trebui sa fie un Tom Sawyer sau un La Medeleni pentru noi copii din comunism. Pentru cei care traiau cu cheia de gat, petrecand vacantele la tara la bunici, sau in taberele comuniste, sau mult mai adesea pe patura in fata blocului. Era frumos, nu? Am vorbit multe de fapt cu Maria, in teambuilding. O invidiez (dar cum ziceam si mai sus nu as schimba locul cu ea). Ea canta la fagot, sora face flautul, parintii reputati artisti plastici. O sa zic si eu, parafrazandu-l pe Fitzgerald, artistii astia sunt fundamental diferiti de noi. Dupa care il parafrazez pe Hemingqay, si zic, da au mai mult timp pentru a se gandi la cai verzi pe pereti si la ei. In fine, e ok. Gata, am scris suficient. M-as duce se citesc ceva. Acum recitesc Gravity Rainbow si citesc o cartulie de Calvino numita Cavalerul Inexistent.