fbpx

Despre ura

D

Despre Ura – Gabriel Liiceanu

Marturisesc ca sunt uracios, dar nu urator. Un fel de rautacios, fara sa fiu fundamental rau. Uneori ma intrebam daca nu este o problema asta. Poate ar trebui sa am si eu sentimente negative puternice. Poate asta e o forma de inlemnire spirtuala, imi ziceam.Cand am citit cartea lui Liiceanu despre ura am inteles de ce nu urasc. Ura e de doua feluri:
1. Ura activa – urasti pe cineva pentru ca are ceva ce tu nu poti avea, este cumva cum tu nu poti fi. Aceasta e ura primara
2. Ura reactiva – urasti pe cineva pentru ca ti-a pricinuit un rau, ti-a rapit ceva scump pentru tine.

Eu as face observatia ca delimitarea nu este atat de simpla. In sensul ca uneori cineva poate avea impresia falsa ca altcineva i-a rapit ceva, ca ura activa, pura, poate fi mascata sub o ura activa. Si sunt convins sa exista si varianta in care ura reactiva este mascata sub haina urii active, ideologice. De exemplu, imi aduc aminte de un caz din Stoljenitzan, in care un anchetator pentru ca dorea sa se culce cu sotia cuiva ii insceneaza acestuia un dosar si il trimite in Gulag. Ei bine aici puntem spune ca la limita ura reactiva este obiectivata in ura activa ideologizata. Si se pot gasi exemple si mai bune, sunt convins.

Dar sa revin la ce voiam sa pun despre mine si sentimental urei. Mi-am dat seama ca nu port pica (ura reactiva) nimanui pentru ca nu am impresia ca mi-a rapit cineva ceva. De fapt, intotdeauna am avut impresia ca in viata asta fiecare alearga pe culoarul sau – ca toata competitia este pana la urma mai degraba o alergare decat un duel. Uneori ma intreb daca nu este aceasta o forma de lasitate si de evitate a confruntarilor fatise. Insa de cele mai multe ori imi zic ca viziunea aceasta este doar o forma de fair-play. Ca pana la urma este posibil ca nimic sa nu merite in viata asta datul le gioale.

In ceea ce priveste cel de-al doilea tip de ura, ura activa, impresia mea este ca am avut noroc. Pur si simplu nu exista suficiente caracteristici pe care sa le doresc in alte persoane. Sau, mai degraba, impresia mea despre mine este ca am un nucleu de constiinta sufficient de puternic incat sa nu ma intereseze sa il schimb cu a altcuiva. Recunosc in multi prieteni calitati dezirabile pe care nu le posed (de exemplu as vrea sa zambesc mai mult, sau sa am mai mult simt al umorului, sau sa fiu mai riguros) insa cred ca ma multumeste ceea ce sunt. Si cum spunea Liiceanu prin prima parte a cartii sale, intalnirea finite mele cu alta fiinta pe care o recunosc ca egala sau superioara ma face sa cad in adminiratie fata de ea, in loc sa ma intereseze anihiliarea acesteia. Sincer, ma bucura existenta umanitatii superioare – a oamenilor nobili. Din pacate, sunt prea rari. Sau poate nu am eu timp sa cunosc mai multi.

Iar in ce priveste bunurile materiale, sincer sa fiu sunt complet indifferent. Normal, as vrea o chestie mai nu stiu cum sau o tampenie de nu stiu care, insa marea mea problema este ca nu am de cele mai multe ori timp si disponibilitate – energie emotionala – sa imi manifest admiratia si prietenia.

Ma gandesc ca poate sunt prea egocentric, ca sa urasc cu adevarat.

Cu acestea fiind spuse, sa trecem la cartea propriuzisa. ☺ Uneori ma tem ca vorbesc prea mult despre mine ☺

Cartea prpriu-zisa are 40 de pagini excelente. Liiceanu e genial cand vorbeste despre suflet. Despre frumusetea si abjectiunea sufletului. Despre iubire si despre ura. Si despre modul in care ne cunoastem, si ne receptam si ne cofirmam umanitatea unul altuia. (Da, imi place Whitman).

Apoi cea mai mare parte a cartii vorbeste despre ura ideologizata. Despre lupta de clasa, despre ura rasiala, despre maladiile care au produs cele mai mari maceluri ale secolului trecut (voiam sa spun secolului nostru, pentru ca seolulul XX mi se pare mai al meu decat cel de acum, desi nu mi-am petrecut decat 23 de ani in el, dar poate e sufficient)
Povestea despre modul in care carturarii au pactizat cu gloata oferindu-I acestea arme ideologice pentru a-si justifica si rationaliza ura.

Sunt pasaje frumoase, insa parerea mea este ca sunt doar partial adevarate. Pana la urma si Platon avea o desaga destul de mare de arme ideologice (Popper vorbeste misto despre asta in Societatea Deschisa, la fel si Andrei Cornea).

Cred ca pana la urma macelurile nu se intampla pe fondul urei calde, ci a dezsufletiirii reci – a indiferentei. Cred ca mai multe victime au cazut din cauza oamenilor mediocrii, indiferenti, robotizati, decat a sceleratilor sangvinici. Pana la urma, dezumanizarea mi se pare mai degraba un proces de intoarcere a fetei, decat o actiune de spoliere a unor calitati.
Ura omoara victimele una cate una, repetat, in vrme ce indiferenta omoara transe nediferentiate, vagoane, careuri. De ce au fost mai multe in secolul trecut? Progresul tehnologic, lipsit de progresul moral, capacitatea de a ne pasa, indiferenta cand aceasta ne este convenabila.
So, cum spunea un tanar furios candva:
Do not go gentle into that good night,
Old age should burn and rave at close of day;
Rage, rage against the dying of the light.

About the author

10 comments

  • E ok, Aura. Mi-am luat DVD-urile cu Seifeld si acum le studiez. Someday I’ll be a comedian. That was fun. :))

    Glumesc. Sunt momente in care pot sa rad si sa fac pe oricine sa rada. Si momente in care n-ai vrea sa ma ai in raza vizuala, pentru ca sunt total corosiv. In scris, persona mea nu e foarte dezvoltata pe directia asta, e foarte adevarat.

  • “Cred ca pana la urma macelurile nu se intampla pe fondul urei calde, ci a dezsufletiirii reci – a indiferentei.” M-am oprit cu precadere asupra “dezsufletirii reci”, un cuvant puternic, care taie in piatra. mi se pare superflua separarea sau clasificarea urii, in ura activa si reactiva, cea activa realizandu-se ca o reactie pronuntata, manifesta, iar cea reactiva ca un raspuns, ca un cumul de reprimari varsate asupra unei constarngeri. daca acceptam ca fericirea este o ura sublimata, putem accepta ca ura nu este pana la urma decat o stare de spirit profund determinata de pornirile naturale ale sinelui. urasti pentru ca sinele tau nu se afla in deplin acord cu ceva sau cineva, urasti pentru ca este cea mai sincera pornire si cea mai nejustificata, urasti pentru ca pur si simplu nu poti altfel, la fel de mult cum iubesti pentru ca nu poti altfel. cu toate ca sunt sustinute de resorturi diferite, atat ura cat si iubirea sunt doua stari la fel de “bine-intentionate” pentru ca ambele sunt lipsite de tinta, urasti sau iubesti de cele mai multe ori fara ca obiectul urii/iubirii sa resimta toata complexitatea sentimentului, in mod direct. urasti sau iubesti asadar in anonimat, ca si cum nu e nevoie de o finalitate propriu-zisa, de o abdicare, “motivul” starii de ura/iubire putand fi conservat numai in conditiile unei lupte continue si sustinute. ura poate fi asadar la fel de “corecta”, de “etica” sau de “justificata” ca si iubirea, sau ca orice alta virtute. dezinsufletirea este insa cea mai crunta negatie a fiintei, este cea mai inversa stare, cea mai paradoxala. in complexitatea de stari, de planuri, indiferenta vine mai mult ca sa certifice ceva decat ca sa anuleze ceva. indiferenta accentueaza mai mult decat sa stearga sau sa faca uitat ceva. indiferenta este pana la urma cea mai pronuntata stare de asociere sau de simpatie; pentru ca intotdeauna esti indiferent in raport cu ceva/cineva, la fel cum ura profunda nu are obiect, nu are tinta, pntru ca nu are (nu trebuie sa aiba) finalitate, existenta ei fiind intretinuta de durata ei, de circularitatea ei.
    tu gasesti indiferenta ucigatoare, eu o gasesc corespunzatoare, ca un liant, ca o bolta care uneste si nu ca o punte care desparte lasand impresia de unitate.
    tu gasesti ura ca fiind situatia ultima, eu o gasesc ca fiind primara, nu in sensul de activa; are in ea ceva primordial fara a aduce cu sine constante apriorice, ura este perfect adaptata(bila) si nu face concesii decat cu ceva mult mai ultim. este deci o candoare marasmica, de moarte.
    in fine, tu gasesti absenta ca o lipsa, eu o gasesc ca o mare promisiune.
    iti multumesc ca ai scris “despre ura” lui liiceanu.

  • Multumesc, promitatoareo 🙂

    (Cam scurt raspuns, dar doar atat stiu eu sa zic la raspunsurile lungi, evanescente si care spun ca acolo este un om care s-a oprit un pic mai mult aici, si apoi va merge mai departe)

  • Eu am umor si sunt in centrul fiecarui grup (cu modestia stau la fel de bine 🙂 ) dar in schimb nu am multe din calitatile tale. Cred c-am face o echipa buna 🙂 ! Cred c-am spus chestia cu umorul pentru ca doar asta lipsea ca sa-mi placa total ce citesc aici. Dar cind stau si gindesc asa ca o vaca draguta (vorba ta) nu are rost o remarca ca asta pentru ca blogul tau nu este un service pe care eu l-am platit si de la care am asteptari….

By admin

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories

Meta