inainte sa amortim de tot

i

Padurea Norvegiana – Haruki Murakami

Imi aduc aminte uneori de vremea cand eram mic si ma pieptana tatal meu. Desi sunt convins ca o facea cu atentie aveam impresia ca ma inteapa cu un arici. (Uite asa se nasc sentimentele oedipiene. 😀 ) Sau de momentele cand mancam ceva prea fierbinte. Mama, ce ma ustura. Acum poti sa ma piepteni cat vrei, poti sa ma hranesti si cu supa ferbinte si totul e bine. Si ma gandesc la batranii aia care isi rup picioarele si nu prea simt mare durere. Am impresia ca ne transformam din fiinte ultrasensibile si fara memorie in fiinte cu prea multa memorie si prea putina sensibilitate. Fireste, asta e regula generala, nu se aplica chiar la toti. Sunt si unii care raman bebelusi toata viata. Care simt. Si asta ar fi misto, daca societatea ar fi misto. Faza este ca societatea nu e tocmai misto. Si hipersensibilii nostri nu-s prea bine vazuti. Si unii mor. Asa merg lucrurile. Sometimes you die, sometimes you don’t, cum citeam pe un blog candva.

Daca as fi scris despre cartea asta de dimineata ar fi fost altfel de post. Poate mai cu suflet. Acum sunt dupa 13 ore de munca si, sincer vorbind, sunt un pic cam obosit. O sa ma duc sa citesc dintr-un autor turc pe care mi l-am luat astazi. Cel care a luat Nobelul anul asta. Ceva cu “rosu” in titlu. E o carte buna dupa primele 30 de pagini, chiar am notat un pasaj pe care o sa-l pun aici dupa ce termin cu postul asta, dar acum am uitat si cum se numeste autorul si care e titlul. Ceva cu rosu. Dar sa revenim.

A fost primul meu roman de Murakami. Mai citisem inainte doar vreo doua nuvele. M-am ferit pana acum de respectivul autor pentru ca e prea in voga. Si eu urasc voga. Sunt un antisnob snob, nu-i asa? Asta este, nu cred ca ma mai pot schimba acum. Cartea mi-a confirmat opinia mea despre Murakami (de parca ar fi putut sa o infirme): supertalent, foarte accesibil, foarte general, cheie minora.

O poveste simpla: triunghiuri de dragoste la iesirea din adolescenta: baiat mort – fata vie – baiat viu, baiat viu – fata moarta – fata viet, fetita – fata – femeie, viata-dragoste-moarte. Ca si cum ai arunca pietricele intr-un lac de munte si undele s-ar propaga in triunghiuri in loc de cercuri. Ca o gradina japoneza cu unde de nisip in forma de triunghiuri intrepatrunse. Borderline. Sinucidere. Beatles.

Simpla. Sfasietor de simpla. Cruda. Despre viata unor pusti de 17-20 de ani, fara fandoseli. Despre momentele alea cand inca simtim. Nu ca daca trecem de 25 de ani nu mai simtim. Doar ca trecem chestiile astea pe plan secund. Chiar ne este rusine de ele. Pentru ca acum feelingul se transforma in ceva mai profund si mai plin de vointa, ce naiba?

About the author

7 comments

Leave a Reply to pati Cancel reply

  • Orhan Pamuk. Asta vei citi:) Cu rosu in titlu.
    Iti recomand “zapada” daca gasesti.

    SI ca urmare a postului tau am fost la librarie si am dat 8e pe Murakami – Norwegian Wood si care ma va astepta sa il citesc cand va fi sa fie timp 🙂

  • Da, asa este, Irina. De fapt am citit deja vreo 70 de pagini si e chiar reusita. “Ma numesc Rosu” Foarte inteligent-borgesian-dezarticulat construita.
    Nowegian Wood e chiar buna 🙂

  • La mine Padurea Norvegiana a fost prima…placut la nebunie.
    A urmat Dans, Dans, Dans si Iubita mea, Sputnik…incet, incet mi se pare ca Murakami e totusi cam manierist, aceleasi lumi intrepatrunse si oarecum fluide, aceleasi motive cu fete ce se mai saruta intre ele, aceleasi cautari de identitati in alte parti decat in sine…

    Oricum, Murakami incepe sa iasa de pe val pe argumentul si acuza de manierim asa ca yupii!!! putem incepe sa citim din nou.

    Pe de alta parte, cea mai buna carte pe care am citit-o lately si v-o recomand cu drag este Kenzaburo Oe- O experienta personala.

    Enjoy!

  • “When I was a child I caught a fleeting glimpse,
    Out of the corner of my eye.
    I turned to look but it was gone.
    I cannot put my finger on it now.
    The child is grown, the dream is gone.
    I have become comfortably numb.”
    (Waters/Gilmour)

    La asta te referi, asa-i?

  • A Personal Matter nu e o carte, e un generator de curent electric si de stari puternice. ..e ca atunci cand spui :”Nu de maine, nu de azi, nu de acum, ci excat din clipa asta incep sa imi schimb viata si sa fiu responsabil de ea”

  • mi-a placut primul paragraf, in sensul ca ai dreptate, cred 🙂

    In ceea ce priveste “antisnobul snob”, ei bine, eu cred ca el e mai snob chiar decat snobul (snobism la rang de arta sau cam asa ceva). …cred ca si eu sunt o antisnoaba snoaba 🙁

    P.S. mi-ai trezit curiozitatea legat de Padurea norvegiana. Am de gand sa o citesc si eu

  • “…. O sa ma duc sa citesc dintr-un autor turc pe care mi l-am luat astazi. Cel care a luat Nobelul anul asta. Ceva cu “rosu” in titlu.
    …..
    M-am ferit pana acum de respectivul autor pentru ca e prea in voga. Si eu urasc voga. Sunt un antisnob snob, nu-i asa? …”

    Se cam contrazic cele doua afirmatii, sau mi se pare mie?

By admin

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories

Meta