pentru Maruan

Draga Maruan,

Nu ne stiam asa de bine. Doar vreo cateva intalniri, prima in interes profesional, urmatoarele legate de moartea mamei tale. Patru-cinci intalniri intr-un interval de vreo doi ani. Si cateva discutii telefonice sau pe Facebook. Si totusi cred ca eram prieteni buni. Cred ca si tu ai fi raspuns la fel daca te-ar fi intrebat cineva. Nici macar nu stiu daca impartaseam aceleasi valori, acelasi sens al cuvantului cunoastere sau adevar sau a altor porcarii de genul asta. Dar cred ca era o empatie reala. Stateam cu tampeniile alea de tigari in gura, inainte sa mergem la cimitir la mama ta, sau inainte sa pornim inapoi spre oras, sau dupa ce te lasam inapoi in Ceasornicului, si fumam 3-4 si vorbeam. Si ne propuneam sa stam mai mult, sa vorbim mai mult pentru ca aveam ce. Sa vii la noi, sa gatim, sa stam la povesti lungi.

Apoi ai decis sa pleci de la munca, sa incerci altceva, sa faci saltul, sa iti traiesti viata. Si nu ai reusit. Reuseste cineva cu adevarat sa iti traiasca viata si visele? Mai ales cineva teribil de inteligent, asa cum erai tu? Reuseste cineva sa isi atinga limitele intr-o existenta limitata? (Aici stiu, ca daca ai mai fi, ar fi inceput o discutie foarte interesanta intre noi, in punctul asta. Interesant e ca tu, in ciuda tuturor problemelor tale, in ciuda singuratatii si a insingurarii, erai cel optimist in discutii. Cumva  strategia ta era inocenta. Fara sa fii naiv, aveai curajul inocentei. Majoritatea celor cat de cat inteligenti abordeaza ca strategie de supravietuire pozitia sceptica, mizantropica, retinuta, cinica chiar. Tu erai inocent. Alegeai sa vezi lucrurile din lumina buna. Si apropo de lumina si de scepticism, mi-as dori din tot sufletul sa cred ca acum esti in lumina. Dar scepticul agnostic din mine, lucidul cica, crede  ca acum esti doar un trup pe masa din capela aceea din biserica adventista, unde acum 2 ani se afla trupul distrus de boala al mamei tale, pe masa aceea unde corpul sta singur, fara nimeni apropiat care sa fie sfasiat de durere, al carui sens al vietii sa se fi sfarsit o data cu tine, pe masa aceea pe care peste cateva ore o vor vedea niste prieteni – ca mine, prieteni buni in sensul ca au tinut sincer la tine, dar nu atat de buni incat sa nu-si traiasca Pastele cum trebuie, poate doar sa verse un strop de vin la masa, pentru tine si pentru ceilalti care au trecut – ce ironie, ingropat in joia mare, cred ca aveai si 33 de ani.)

Cumva ma simt vinovat fata de tine. Ma simt vinovat ca nu am insistat mai mult in momentele tale de singuratate – sigur, intotdeauna exista scuza aia de omnivor,  aveam si eu greutatile mele, presiunile si pierderile mele – ca nu am spus mai des hai la noi, stai mai mult de cateva ore, stai un weekend daca doresti, fii cu noi, fii in lume, nu in capul tau. Cumva ma simt vinovat ca nu am trecut ieri sa te vad la capela aia, atunci cand probabil nu era nimeni in jur, doar fratii si surorile de credinta ai mamei tale, nici nu stiu in ce credeai tu, daca erai adventist sau agnostic, de fapt nici nu conteaza prea mult, poate si credinta e o chestie de statistica si de de context. Mi-a fost frica sa fiu acolo prea singur. Mi-a fost frica sa nu ma impovarez prea mult, sa nu fiu perceput ca prea apropiat, nici nu eram – cred ca tu aveai nevoie de prieteni, de cat mai multi prieteni, de cat mai multe vorbe. Am stat cu Daria, si apoi am citit si fiecare carte pe care am deschis-o, incercand sa scap de subiect, a fost despre moarte in singuratate.

De fapt cred ca asta e tragedia ta. Ca ai trait, cel putin in ultimul an, singur si neiubit. Ca nimeni nu te-a privit cu pofta. Si nu neaparat cu pofta carnala, ci cu pofta de a face lucruri. Cu anticiparea aia copilareasca de a mesteri, de a produce chestii, de a ciripi. Cu abandon al clipei. Imi  dau seama ca este poate frivol sa vad lucrurile asa, dar doar asa le pot privi la ora asta: pur si simplu totul se rezuma la potentialitatea de a te bucura de lucruri marunte, de a sari in baltoace de noroi cum face Peppa si familia ei (preferata Dariei).

Cam asta e tot, prietene. Din pacate mi-e greu sa cred ca ne vom mai vedea vreodata. E improbabil. Dar fireste, poate ai spune tu, universul e atat de mare, incat poate in el improbabilul devine posibil, probabil, cert. Asa sa fie, cum ai zice tu. Si mai ales, daca e probabil, sa te vezi cu mama ta, si cu cei dragi – cu oamenii pe care i-ai iubit cu adevarat, cu copii cu care te-ai jucat, cu iubirile de adolescenta, cu cele cu care n-a fost sa fie.

Din pacate nu pot sa iti promit nimic. Pentru ca nu m-ai rugat niciodata nimic. Doar o data, sa te duc cu masina la mormantul mamei tale, de ziua ei, sa lasi un buchet de flori. Poate asta pot sa promit – ca voi trece din cand in cand, o data la un an, in luna lui februarie, cand imi este in drum, cand trec pe la hypermarketul din zona, sa las o floare la ea si o floare la tine.