fbpx

Pentru nimic in lume

P

Pentru nimic in lume

O sa asociez cartea asta cu Hurt, pentru toata viata. Stau aici, si e aproape unu noaptea si imi dau seama ca as putea sa sa scriu despre volumasul asta in ambele feluri posibile: volumasul de povestiri al unei cocote filosofale care incearca sa atinga eternitatea, sau volumasul unei persoane care a cunoscut un geniu si care prin cunoastere si-a pierdut inocenta, sau cel putin ingenuitatea.Am citit doua volume dedicate amorului in ultima perioada, poeziile lui Bukowski si scrisorile amoroase de batranete ale lui Cioran. Si, lucru ciudat, ambele volume seamana. Sau poate nu e deloc lucru ciudat. Confucius-like, cum spuneam intr-un post anterior. Seamana insa si la un nivel mai profund. Refuzul credintei. Credinta e o chestie foarte ciudata, tinde sa se autointretina. Autorecursiva. Credinta e baroca, se o resfrange in ea insasi si se autogenereaza. Asa functioneaza credinta.

Sa revenim la volumasul nostru, pentru ca pana la urma e doar un volumas. Teza generala este ea voia nouos, el voia eros. El era masculul refuzat, ea era invatacica dornica de contactul spiritual cu maestrul, noi simpatizam el, el a pierdut, vai-vai.

Nu cred in solutii simple, astea sunt apanajul zeilor, iar zeii nu exista, prin urmare nu exista solutii simple cand vine vorba de spirit. El, Hyperion voia sa se valideze ca animal pe moarte, vorba lui Roth, ea femeia voia sa se descopere atat ca obiect cat si ca subiect spiritual, in the process everybody loss. Mi-au placut intotdeauna strategiile fatale, vorba lui Baurdrillard (dracu’ stie cum se scrie corect), adica fazele alea in care o data jocul pornit totul se duce in jos pentru tot participantii. Si nu minimalizarea pierderii m-a fascinat, asta e treaba contabiliceasca, ci mai degraba consecintele post-apocaliptice. Ce se intampla dupa razboiul atomic. Cum se supravietuieste atunci. Cioran pierde, insa castiga prin faptul ca pozitional se afla mai bine – isi scrisese opera. 🙂 Friedegard pierde pentru ca intelege ca vezi bai batman nu totul se reduce la coapse. Cioran moare. Consoarta lui se sinucide. Friedegard supravietuieste cancerului si publica. Analiza tranzactionala, parintele castiga intotdeauna, chiar daca cedeaza tura.

O putem citi ca pe povestea unei fufe cu o spoiala (de fapt mai mult decat o spoiala, hai sa nu fim rautacios gratuit) de cultura. Sau ca povestea monstrului care consuma tanara. Da, stiu ar trebui sa favorizam lectura Cioran sufera, Cioran moare implinit, pentru ca roman de-al nostru. Dar hei, lucrurile sunt un un pic mai complexe. Cioran oricum murea, bine ca i s-a ivit ocazia sa scrie scrisori si sa umfle notele de telefon scriindu-i amantei sale spirituale, cel putin. Cioran avea nevoie de contradictorialitatea asta pentru biografie. El nu pierde nimic.

Ea (Friedegard) pierde ceva? Nimic din ce nu ar fi avut. Ea scrie o poveste despre el pana la urma. Nobody gives a fuck about Friedgard. Pana la urma e chiar o fufa, grupie, Jungfrau, spune-ti cum vreti. Povestea era menita sa fie scrisa. Cioran trebuia sa se autonege, trebuia sa il simtim ca uman. Altfel ar fi fost doar un animal fara dorintele. El se autorealizeaza prin povestea asta. Ea? Acum o avea vreo saizeci de ani, mananca pensia staului german, are grija de nepotii fiului Leontin si se gandeste ca la un moment-dat in viata ei, cand avea tzatze, a fost curtata de un spirit care oricum nu murea dupa cunoasterea ei in ceea ce priveste muzica lui Schuman, desi era al naibii de politicos. Mortii castiga intotdeauna, e lectia buna. Si mai e una. Nu exista scurtaturi. Nimeni nu il iubeste pe Cioran pentru scrisorile lui de batran dat in mintea adolescentilor. Il iubim pentru Tratat de descompunere (chiar ar trebui sa-l recitesc, nu cred ca lectura de 16-17 ani este suficienta). Si hei, ca tot am folosit vocabula asta intr-o luna discutie azi,multumesc mai, pana la urma castiga who delivers. Si Cioran a livrat. Chiar si atunci cand a suferit a momentry lapse of reason. Ne pasa de reason? De motiv, de ratiune? Doar ca sa il conturam mai bine. Conteaza pana la urma nu cine joaca jocul, ci cine ramane adevarat cu el insasi. Friedergard isi pierde din naivitatea sa de femeiusca care ii trimite lui Cioran o fotografie cu ea insasi, in a doua scrisoare, fara sa i se ceara. Cioran isi continua marsul Johny Walker-like (mama, ce imi place reclama aia cu Baggio, conteaza sa te intorci si sa executi corect de data asta). Si hei, nu e o recenzie, e o confesiune spovedanie. Singurătatea nu te învaţă că eşti singur, ci singurul.

About the author

2 comments

By admin

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories

Meta