Ascultam versiunea din ’82 a lui Gould la Variatiunile Goldberg si am auzit cum pianistul murmura/fredona in timp ce canta. Exact cum scria pe wikipedia:
Glenn Gould usually hummed while he played, and his recording engineers varied in how successfully they were able to exclude his voice from recordings. Gould claimed that his singing was subconscious and increased proportionately with the inability of the piano in question to realize the music as he intended.
Sunetul mi s-a parut chiar umanizator, un fel de reper. Poate asta e marea problema a artei mari (literatura, muzica, pictura/sculptura). Poate lipsa de receptare se datoreaza si faptului ca oamenii vor sa simta omul din spate. Si nu il simt decat daca este mai mult sau mai putin de nivelul lor.
Si asta ma duce cu gandul la ce povestea Serban de la Headvertising la IdeaForum: de multe ori oamenii vor uratul, nasolul, neterminatul, produsul care are scame, reclama pe coli A4 trase la xerox, emisiunile lui Dan Diaconescu, manelele agramate. Nu toti, normal, dar majoritatea. E bine insa ca exista ceilalti. 🙂
M-ai făcut să caut prin CD-uri Glenn Gould şi nu îmi pare rău. Mi-am făcut un playlist cu Bach, Haydn şi Brahms. Multumesc pentru acest sfârşit de weekend plăcut!
apropo de personalizari ale muzicii, l-ai vazut pe Celibidache dirijand Rapsodia lui Enescu? da un search pe youtube 🙂 si a doua, la fel de formidabila, cauta The Koln Concert al pianistului Keith Jarrett. 🙂
E o poantă cu versiunea ’81. Sunt două. Una de pe un master digital primitiv, care are un singur număr pe CD, cea aprobată de Gould, care ÅŸtii că era maniac cu tehnicile de înregistrare. Cea de-a doua apărută pe “A state of wonder”, în 2002, care e un remastering de la backup-ul analog făcut de Gould în ’81. Are 32 de numere – aria ÅŸi variaÅ£iunile – ÅŸi sună cu totul altfel. Pentru mine, cea mai bună e aia a lui Gould, deÅŸi s-a spus că e primitivă, metalică etc.
Mă bucur că mai e cineva care reuÅŸeÅŸte să facă diferenÅ£a între 55 ÅŸi 81 🙂
De Gould asta habar n-aveam. Dar Jarrett e celebru pentru gemetele si icnetele de pe Koln Konzert. Si ar fi fost o crima ca niste sunetisti sa le subtilizeze (sublimeze?) in vederea editarii unui album ‘pur’.
p.s. Oh well, salut Iulian, nice to see you here.
noiZe: s-a tot discutat de pianişti care mormăie, s-au stabilit diferite analogii între Gould şi Jarrett. Părerea mea e că oamenii care fac ceva serios la pian ar trebui să se abţină, cu toată consideraţia mea pentru ambii. Cred că mormaitul merge la cabotini de factura Johnny Răducanu sau diverşi jazzmani joviali.
Oricum, fiecare dintre cei doi a avut ţicneli. Gould umbla vara-n palton şi nu suporta scaunele speciale de pian, se aşeza pe un soi de taburet de anticameră, dacă nu mă-nşel. Jarrett s-a ales în preajma anului 2000 parcă cu sindromul oboselii cronice, de-a stat câţiva ani pe bară, ceea ce nu e de mirare dacă vezi vreo înregistrare cu el şi halul în care se screme şi contorsionează ca să cânte două note.
Chiar dacă nu ne dăm ochii peste cap pentru aceste mici năravuri, asta nu înseamnă că nu sunt doi adevăraţi.
cum sa vezi omul din spatele interpretarii … se mai poate inca fara extravagante hamaite, si la fel de dramatic si, in acelasi timp, personal, vezi forta si puterea lui Victor Mezhanov la Moscow Great hall (acustica e cam slaba) , ianuarie ac, cu Pictures at an exhibition, chiar cand parititura nu i-o cerea, Vladimir Horowitz are interpretari elegante si senine ale unui Scriabin psihotic, iar Arcadi Volodos se joaca gratios cu un tragic Ruslan si Ludmila, desigur vorbim de un Russian old school, insa inca se mai poate fara excentricitati, ca sa nu creada astia mici, gen Alexandru Tomescu, ca numai daca te agiti nervos poti atinge publicul