Un post excelent pe blogul lui Dragos. Adevarul e ca suntem cam mediocri. Si cam laudarosi. Si cam plangaciosi. Ca umflam piepul cam mult, ca avem impresia ca le meritam pe toate, ca avem intotdeauna cate o scuza, ca ne ofticam daca nu iese ca noi. Adevarul e ca putem sa bagam discursuri inaltatoare cu ghiotura, dar pana la urma ele nu sunt decat inflatie de vorbe. Adevarul e ca nu am suferit cam deloc. Ca avem vise, e adevarat, dar nu sunt sigur ca am sacrifica o mana pentru ele. Ca suntem oameni comozi. Ca ne laudam cu obiceiurile noastre de consum cultural, dar pana la urma ele sunt relativ superficiale. Ca bagam fraze d-alea cu vai cat de greu muncim, si cat de mult transpiram, dar nu depunem nici jumatate din cazna unui om care sapa porumbul la tara pe cativa banuti. Ca avem impresia ca ducem niste existente iesite din comun. Ca debitam aberatii intr-o forma mediocra.
Am vazut in weekend ultimele episoade din Band of Brothers. Si m-am gandit la bunicii mei, care au facut razboiul, si au simtit foamea si frigul pe front, la bunicile mele care au avut cinci si respetiv sapte copii, si cum i-au pierdut pe unii de mici, si ce durere e sa iti vezi copilul de 18 ani murind in accident, si cat de greu e sa te intrebi ce mai pui pe masa azi. Si m-am gandit la mine care ma apuca dracii daca nu imi vine sau imi intarzie un colet la posta, daca nu gasesc loc de parcare sau daca imi gasesc oglinda sparta. Adevarul e ca ne plangem prea mult si d-aia ajungem sa visam prea putin. Ca avem cuvinte caldute pentru toata lumea si d-aia nu ne entuziasmam aprig. Adevarul e ca nu suntem deloc stoici, cum zicea Pavese. (Chiar, uite: Pavese s-a sinucis pentru ca nu era iubit de o actrita de la Hollywood. Un alt scriitor italian, Primo Levi a trecut prin lagarul de la Auswitz, a supravietuit, si-a scris experientele. Si s-a sinucis la batranete)
Adevarul e ca suntem foarte fericiti. Doar ca prea des cautam in alta parte. Si ca nu stim sa ne folosim fericirea cum se cade. Lipsa noastra de griji se transforma prea des in lene, sau in cativa banuti in plus, in loc sa se transforme in energie creativa, in zambete si in dragoste pentru cei apropiati, in cautare a eului nostru subtil.
Asta si fiindca ne comparam de multe ori doar cu cei de deasupra noastra, uitand ca mai sunt unii si dedesubt. Si eu am simtit si simt din cand in cand lucrurile scrise de Dragos. As declara ca, atunci cand le simt, doare insa imi dau seama ca ar insemna sa ma pun, pentru a cata oara?, pe mine pe primul plan.
Adevar grait-ai…ar trebui sa vedem jumatatea plina a paharului si sa ne plangem mai putin. Talk less, do more.
[…] Pentru cã nu sunt în stare sã scriu mai frumos ºi mai bine lucrurile pe care le spune Cãtãlin, o sã-l rog sã mã ierte cã va trimit sã citiþi ceva de pe blogul lui… […]
Cica unii ziceau ca solutia ar fi sa Traiesti Momentul Prezent; unu cate unul…
Bun post, la fel ca al lui Dragos. Te face sa pui lucrurile in perspectiva corecta!
tocmai mi-am adus aminte de ce imi place asa de tare de tine 🙂
Imi aminteste de E vineri azi!
Articolul lui Dragos este “al lui”. Nu poti generaliza. EU chiar mi-am facut teme, macar refuz sa cred ca sunt mediocru, slab psihic nu sunt(em) – macar unii dintre noi…
Perspectiva lui Dragos – corecta (dupa cum zic unii) – e cea a “vesnicilor” analisti. Recunosc, asemenea tendinte – “de stat pe margine si dat cu pietre” aveam si eu. E cel mai simplu asa.
Dar ce ar fi sa mai si facem ceva? Sa incercam sa ne determinam copii sa faca mai multe teme, prietenii sa fie mai puternici (psihic vorbind) si tot asa?
ADEVARUL E CA E GREU SA TE IMPLICI si foarte usor sa stai pe margine si sa faci constatari.
Pana la urma nu trebuie “sa sacrifici o mana” ca sa simti diferenta – ci doar sa te implici.
Cam asta e…SUcces.
mai… gandurile astea de pe blogul dumitale ma pun si pe mine pe ganduri! 🙂 noroc cu gandurile altora, whoa! :)) o fi vreo trasatura specific romaneasca aia de a te plange mereu? sau, ma rog, foarte des… parca e un mod de viata. stiu destui in jurul meu care o fac intruna si mai stiu eu pe una… subsemnata, fireste. vine foarte la indemana – stii ma gandesc ca unii sunt nascuti cu mai multa fericire si buna-dispozitie in codurile lor genetice si sunt, prin urmare, PREDISPUSI la mai multa fericire decat altii. poate o fi o tampenie, dar imi vine sa cred ca exista si reversul – aia nascuti cu nemultumirea in gene, care nemultumire, nefericire, neimplinire si alte cuvinte cu blestematul prefix -ne le permeaza viata incepand cu primele intrebari mai mari, undeva in zona adolescentei si se continua pana hat… poate zic doar aberatii si eu, dar oricum, ma bucur sa gasesc o alta perspectiva pe blogul tau si citesc cu placere din ce ai sa postezi. mda. la mai multa fericire si fericit!
Multumesc, Ana 🙂
Nu comunic