Cum sunt fastfoodurile in Tokyo

C

Cum vorbeam si cu Emil ieri, in Japonia nu are sens decat sa mananci fie mancare japoneza, fie de la fast-food. Pur si simplu este ilogic sa manci ceea ce ai putea sa manci si la Bucuresti, mai ales daca stai putin timp.

Intai sa zic vreo doua vorbe despre preturile la mancare in general: sunt o mie si una de restaurante de la cele mai ieftine la cele mai scumpe. Mancarea japoneza din restaurantele fara pretentii este in jur de 700-1000 de yeni (adica cam 150-200 de mii). La fastfood primesti un hamberger mare, o tona de cartofi si un suc mare cam cu 500-8000 de yeni. Deci vine chiar un pic mai ieftin ca la noi. Iar in ceea ce priveste cartofii, va asigur ca sunt multi.

Mancarea europeana e ceva mai scump 1000-2000 de yeni (deci vreo 220-400 de mii).

Sunt si locuri de magafitze unde se trece lejer de 200 de dolari de caciula. Hagata-san mi-a aratat (in localul de fitze) la care am iesit ca la o masa un client comandase nu stiu ce scoica al carui pret era vreo 800 de dolari. Altcineva imi spunea ca o friptura de vita de Kobe, masata, hranita cu Heineken si careia i s-au citit operele lui Hegel de catre un profesor universitar licential la Freiburg, incepe pe la 900 de dolari. Fireste astea sunt fitzele-fitzelor, iar japonezii sunt oameni modesti. Normal, au si ei Becali si Irineii lor.

Sa incepem cu inceputul si tatal lor: adica McDonalds.

Chiar in prima zii in care am ajuns la Tokyo am decis sa nu incercam ceva local pentru a nu ne pica greu. Deci hai sa alegem global brand – ce naiba. Mergem asadar la un McDonalds din Shinjiuku. Comandam frumusel dupa care urcam la etaj. Cam jumate din localurile japoneze sunt pe mai multe etaje pentru ca amprenta la sol a cladirilor este foarte inghesuita. Bun – urcam la etajul1.

Acolo, si nu exagerez cu nimic, gasim cam acelasi timp de elemente anti-sociale adolescente care isi faceau veacul prin carciumile noastre din vremea liceului – Pemico si Nic-nic (cine a facut Spiru pe la inceputul-jumatatea anilor ’90 stie despre ce e vorba). Practic o liota de pusti care chiuleau de la ore si care consumau bauturi spirtoase – acum ca sa nu fiu lupul moralist trebuie spus ca si noi practicam sportul asta, poate chiar nu cel mai des dar oricum. Pustii nostri jucau jocuri pe PSP in retele wireless ad-hoc si rezolvau temele (sau se faceau ca rezolva) intr-o mizerie de mare clasa. Dar de mare clasa.  Avea parfumul unei bodegi de cartier .

Urcam asadar la etajul II (de fapt japonezii numeroteaza ca americanii – parterul este 1 Floor si tot asa – ceea ce ar insemna ca urcam de fapt la etajul 3 – 3F). Acolo situatia era si mai dramatica, un fum de tigare sa-l tai cu cutitul, mizeria si mai profunda, aglomeratia si mai mare. Printre repetenti (cred ca cei de la 2F erau premiantii si cei de la 3F) se afla si o femeie de vreo 40 de ani care dormea cu capul de masa – de fapt pe o tava de MacDonals, printre vreo 3 scrumiere si 7 pahare de cafea).

Asadar, daca aveti vreo cunostiinta in Japonia al carui copil isi face temele la McDonalds, spuneti-o omului ca progenitura a luat-o pe cai gresite. Sa zica omului sa ce duca la carciume, nu in doate vagaunile dubioase.

So much for the McDonalds’ global brand. Va asigur ca afirmatia “Copilul meu si-a sarbatorit ziua al Mac cu prietenii lui” ascunde in Romania si in Japonia doua realitati complet diferite.

In privinta mancarii, desi dracu’ mai avea chef de mancare, avem urmatoarele:

                            – cartofii erau arsi intr-un ulei foarte ciudat

                            – cartofii erau pudrati cu un praf local de origine neelucidata

                            – hamburgerii avau o problema (dar nu mai stiu care)

                            – Emil a cerut Sprite si a primit o forma de lichid de frana fumegos (desi a aratat frumos cu degetul spre Sprite)

 

Sa trecem la Subway.

Daca nu stiati Subway a fost realizat pe banii dentistilor. Adica de un fond de investitii american care a preluat economiile/profitul la multi dintari din state si a facut reteaua. Personal sunt un mare fan Subway, pentru ca produsele sunt proaspete si nu au chiar asa multa grasime. Adica fac de exemplu un fel de cartofi mai degraba copti decat deep-fried. La fel sanvisurile contin foarte multe zarzavaturi. Preturile eraum cam 300-400 de yeni un sanvis (deci 60-85 mii lei). Il recomand cu mare caldura. Si astept sa vina franciza la noi.

Cum mai scriam – Gregory’s incearca sa ii copieze, iau frumos culorile, conceptul de customizare si alte chestii, dar gresesc de exemplu ca nu promoveaza mancaruri mai sanatoase (au niste cartofi prajiti super-grasosi)

 

O retea locala buna se numea First Kitchen (logo-ul este scris alb pe portocaliu).

Un hamburger dublu, o portie f mare de cartofi si un suc fac vreo 140 de mii. Deci cam ca la noi. Ce mi s-a parut frumos la oamenii astia, e ca aveau meniuri si in engleza. Cei de la Mac nu aveau.

A doua retea locala testata se numea Loteria. Foarte frumos, aveau si prajituri (nu deosebite prajiturile si mai scumpute decat la noi – in jur de 65-70 mii lei).  Civilizat (nu ca la Mac :)))Eu am luat un sandwich  cu pui teriakky (care face ca respectivul pui sa aiba cam un gust ca de curcan – destul de interesant, altminteri)

Wendy’s (care e international, dar la noi nu) e foarte ok. Cam grasos, parca. Si am vazut ca aveau si salate si supe locale. Asta e interesant – cam toate retelele se adapteaza mult gustului local.

De la KFC am luat o data o tavita cu ceea ce credeam ca vor fi crispy strips. Nu au fost – erau 5 bucati mari de pui si nu le-am putut manca pe toate.Erau si foarte sleite. Nici astia nu aveau meniu in engleza.

Am mai mancat o data ceea ce poate fi numit fast-food intr-o seara dupa ce am urcat la Tokyo Tower si totul era inchis.

Apropo – asta e o mare problema. Sunt foarte multe locuri in zona centrala (magazine) care se inchid prea devreme (pe la 8-9). Mancatoriile se inchid pe la 10-11. Cred ca stiu si de ce se inchid pe la 8-9. Se lucreaza intr-un singur schimb. De 11-12 ore, ca asa e regula nescrisa la japonezi.

Sa revin la Tokyo Tower – acolo am mancat un fel de bulete de pui teriyaki, un fel de mini-creveti pane si rondele de  ceapa prajite. Cam vreo 50-60 mii fiecare optiune. Aceasi problema ca in alte locuri – prea mult ulei. Probabil ca japonezii – care au o mancare traditionala foarte putin grasa,  nu stiu cum sa dozeze acest ingredient exotic. Sau poate clientela e de parere ca foarte mult ulei face diferenta.

Bun, uite ca am terminat un post. O sa scriu si altul despre mancaruri traditionale, dar acum iau o pauza (sunt un avion inca si ma gandesc ca nu o sa ma tine bateria asa de mult incat sa pot bloga tot ce imi trece prin cap). Aici imi zice ca mai am 1:45 ore de baterie.

About the author

1 comment

By admin

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories

Meta