Despre domesticire

Sa nu ma parasesti – Kazuo Ishiguro

Intai o mica paranteza: cand citesc o carte cu adevarat buna, profunda, imi vine sa nu mai scriu despre ea. Pentru in prima instanta nu stiu ce sa spun. Iar cand in sfarsit imi dau seama ce vreau sa spun, ma intreb daca interpretarea mea nu este cea purila. I mean autonomia operei, autonomia operei, dar nu as vrea sa fiu in pielea unui scriitor caruia i se interpreteaza flagrant opera. Sau caruia i se foloseste opera in scopuri propagandistice.

 Povestea e simpla, iar Ishiguro o spune sfasietor. Trei tineri, doua fete si un baiat, care se maturizeaza intr-o zona rurala din Marea Britanie, de prin anii 80-90. Cu problemele specifice varstei. Numai ca tinerii nu au parinti: sunt clone si locuiesc intr-un soi de camin. Iar apoi, pe la douazeci de ani, devin donori de organe si ingrijitori ai altor donori de organe.  Tehnic aceasta carte poate fi considerata un roman SF (de fapt a si fost nominalizata la Arthur C. Clarke Awards), insa doar motivul clonarii este SF.

O poveste despre domesticire, in primul rand. Despre modul in care aceste clone cresc. Si incearca sa isi explice lumea. Si incearca sa traiasca printre pricaturi – sa isi construiasca o identitate, sa produca arta din nimic (adica dintr-o lipsa aproape completa de experiente), sa mimeze relatii sociale desi stiu ca sunt condamnatii la o moarte inainte de 30 de ani, in principiu. In mod esential clonele noastre sunt introduse intr-un program complet de domesticire. Nu fac nimic ca sa isi schimbe conditia. Sa se elibereze. Inteleg ca vor muri, inteleg ca sunt doar saci de organe pentru oamenii normali, insa incearca niciodata o solutie periculoasa. Doar spera. Si se gandesc ca poate exista vreo cale legala de a obtine o dispensa de cativa ani.

Daca vreti sa ma credeti,pana in ulima clipa am sperat (din nou cuvantul blestemat, nu?) ca aceste clone sunt facute de exemplu dintr-un soi de ADN de animale. De exemplu din oi. Pentru ca, imi ziceam si inca imi zic, oamenii sunt diferiti. Oamenii stiu ce inseamna nesupunerea civila, vorba lui Thoreau. Oamenii instinctiv vor alege lupta cand inteleg ca nu exista alta sansa. Si in plus nu pot sa cred ca oamenii pot fi atat de ticalosi incat sa isi consume proprii semeni (chiar si clonati) pentru organe. Marea problema fiind distrugerea unor constiinte, fireste.

Din pacate clonele erau fabricate din ADN uman. Erau oameni in cel mai intreg si in acelasi timp cel mai stupid sens al cuvantului: fiinte care spera. In ciuda tuturor indiciilor rationale. Care se lasa domesticite – care isi rationalizeaza condita, acceptand-o asa cum este. Care se lasa macelariti, precum s-au lasat de atatea ori populatii intregii in istoria acestei lumi. Care se lasa calcate in picioare de o factiune care pune mana pe putere.

Apropo de domesticire, cand eram mic ma gandeam la soarta animalelor domestice pe care le mancam. Este evident ca fara noi, fara dorinta noastra de a manca carne de porc, de exemplu, acei porci nu ar exista. Sau acei pui. Insa oare faptul ca noi le dam existenta pentru a-i consuma, justifica macelul? Dar daca animalele noastre domestice ar avea o constiinta?

Si oare nu suntem si noi in felul nostru un soi bizar de animal domestic? Care opteaza sa isi sacrifice prea mult timp din prea scurta existenta pentru o multime de necesitati fabricate? (Pentru a obtine un status cat mai bun care in mod esential nu este decat o forma mascata si difuza de represiune sociala – sau in cazul cel mai optimist, un mod de eficientizare a mecanismului social).

Oare in zilele alea in care venim obositi de la munca, mult prea obositi, zicandu-ne totusi ca viata e foarte buna, ca daca ne comparam cu X si Y stam bine ca avem d-alea si de celealte, dar in acelasi timp nu mai avem timp sa ne gandim la noi (aproape ca ne repugna sa ne gandim la noi sau ne zicem ca astea sunt prosteli de adolescenti care nu inteleg adevarata viata), ei bine nu suntem si noi in zilele acelea niste clone domesticite? Fireste nu dezmembrate pana la 30 de ani, ci utilizate frumos si rational de furnicarul social pana la 65-75, dupa puteri.