Liberty Top 3 – #1 Libertatea de a merge

Da stiu, am sarit peste numarul #2, asta este, ar fi trebui sa fie intai “Libertatea de a gandi”, dar pana la urma asta e evidenta, sau poate nu, in fine despre asta o sa scriu alta data. Acum despre libertatea de a merge.

Aici zau ca e un pic mai greu. Chiar ma gandeam la chestia asta. Ca nu stiu inceputurile. Stiu sfarsiturile foarte bine, zic eu. Si stiu partea de continut relativ ok. Dar inceputurile sunt teribile la mine. De ce sa aleg asa si nu altfel, de ce in directia asta si nu in directia aia. Am pe perete un afis cumparat in liceu, cu un vers din Sandburg, “Nothing happens unless first a dream”; faza este ca nu toate lucrurile incep cu un vis, ar fi frumos daca ar fi asa, si da au fost cazuri, dar sunt si lucruri care incep scrasnit, sau care incep din accident, sau care incep rational, sau wargame-like. (Azi nu bag flux de constiinta, gata 🙂 ) Start with a bang, explicam eu cuiva, dar nici eu nu-s consecvent in ceea ce predic. Poate si din cauza ca intotdeauna, in orice tip de situatie, mi-a fost frica de patetic. Ma apuca rasul cand ii vad pe oamenii aia care se bad cu caramida in piept si zic “Eu sunt beton”. I’m more of the soft-launch type.

Dar hai sa revenim ca iarasi facem din postul asta o mare divagare. Asadar relatia mea cu picioarele si cu mersul. Cele mai bune idei le-am avut mergand. Si cele mai proaste, ar trebui sa spun aici poate, dar nu e adevarat. Doar cele mai bine. Perioadele mele din viata cand m-am simtit cel mai bine au fost acelea cand am mers mult pe jos. Am avut platfus cand eram mic, mi s-a spus sa imi controlez mersul si s-a rezolvat.

Imi place sa cred ca este mersul este o forma de libertate. Ca daca ceva te enerveaza you walk away. Si sa statul intr-un loc, cu cineva, intr-un grup este o dovada de loialitate. Ca un fel de referendum continuu. Ca daca vrem putem sa plecam oricand. Fiecare are dreptul asta. Fireste, nu trebuie sa abuzam de acest drept. When shit hit the fan, some stay and some go, cum zice Sean Connery intr-un film. Sau cum au fost spartanii aia care au stat. Regula e simpla: stai si castigi, pleci si poti pierde totul. Dar daca nu iti plasa sau daca vrei sa iti exprimi sentimentele e important sa poti sa pleci. Ca tot am dat-o pe filme populare ma gandesc ca, din pacate, eu mi-am creat viata in jurul posibilitatii de plecare continua – cum zice DeNiro, in The Heat, trebuie sa fii gata sa pleci in 20 de secunde.

Anyway, sa revenim la partea mai putin melodramatica, mi-au placut intotdeauna eroii care calatoresc, dar din pacate sunt un sedentar. Mi-ar place sa plec, sa calatoresc, dar din pacate intotdeauna zic ca am prea multa treaba, si aman, sau calatoresc doar in lumea ideilor. Insa stiu ca macar am posibilitatea de plec. Exact asta este punctul pe I: iubesc libertatea de a merge pentru ca asta imi justifica decizia de a sta.

Si tot apropo de asta, imi aduc aminte ce aiurea mi se parea cand eram mic si vedeam oameni care erau repartizati in alte parti, pentru ca orasele mari erau inchise. Ma gandeam ca va veni si randul meu.

In fine in capul meu a merge se confunda de multe ori cu a gandi si a alege. Cand merg gandesc pentru mine. Cand stau pe loc gandesc pentru a rezolva ceva. Cand merg aleg pe unde sa o iau si ce vreau sa vad. Cand merg stiu ca trebuie sa imi imdrept coloana, sa nu pasesc stamb (platfusul) si sa-mi spun ca aleg sa merg catre ceva misto.

Got to go now 🙂

PS Si nu, nu imi place Johnny Walker. Imi place Jack Daniels 🙂
Later update: Mi-am dat seama ca imi aleg hainele de asa maniera incat sa pot merge mult cu ele, nu sa stau.