Citeam ieri “Amintiri din casa mortiilor” si ma gandeam cat de putin cunostea Dostoievski oroarea. Sau cat de mult s-a schimbat conceptul in doar o suta si ceva de ani. Ce ar fi scris Dostoievski daca ar fi cunoscut Gulagul sau Holocaustul sau Ruwanda sau Hiroshima sau Koreea de Nord sau Cambogia kmerilor rosii sau Yugoslavia sau… ? Asa insa, avem povesti dintr-o vreme in care nu aparusera inca ideologiile fatis criminale, in care cruzimea erau apanajul individului, nu al sistemului. Cum ar fi vazul problema morala a lui Dumnezeu, daca ar fi apucat sa stea pe marginea unei gropi comune, cu schelete descarnate in jur.
Ceea ce numea el “morti” aveau dreptul sa isi gadeasca propria hrana, puteau sa faca mici obiecte pe care apoi sa le vanda in oras, puteau tine sarbatorile, putea sa vorbeasca unii cu altii, primeau de pomana paine si colaci si cozonaci si banuti de la locuitorii orasului in preajma careia se afla inchisoarea. Zurbagii de vii, fata de mortii lui Primo Levi, de exemplu, sau cei ai lui Soljenitsin. Deloc bolgie a infernului, fata de ceea ce ne putem inchipui acum.
Si ma ma intreb: daca un secol si jumate a schimbat intr-atat oroarea maxima incat privim ca fiind aproape bucolice scenele descrise in “Amintiri”, cu ce e mai buna lumea in care traim? Mi-e teama ca asa cum excesul de antibiotice intareste pe termen lung parazitii, bacteriile etc, asa si noi suntem poate prea desensibilizati (de orori, de absurd zilnic, de imagini).
Subscriu la ultima afirmatie..
Oh, Dostoievski!!!Nu cred k trebuie minimalizata durerea, teroarea sau mizeria lui Dostoievski. Inainte de a fi Holocaustul, a fost un coridor de oameni cu cate o maciuca in mana pentru a lovi individul care parcurgea acel culoar. Crezi k o asemenea durere, chiar moarte individuala, e mai putin remarcabila k o groapa comuna? Numitorul comun al acestor doua episoade ramane tot omul si uratenia lui!!!
Da, domnule, da’, parcă, nici nenea Marele Inchizitor nu mai este ce a fost, devenind mai superficial, pueril, sfertodoct …
Dunia, nu vreau sa minimalizez suferinta individuala. Ce vreau sa spun este ca avem exemplele atator orori (istorice – maceluri de milioane, sau cotidiene – in media) incat sentimentul ororii ni s-a tocit. Receptam altfel tragedia unui individ. Avem alte masuri. Ne putem raporta la infernuri pe care Dostoievski nu si le putea imagina.
Dragos, cred ca discursul Marelui Inchizitor ramane la fel de actual, totusi. Mi se pare ca, chiar daca in mod ideal esenta umana e legata de libertate, in mod practic oamenii accepta toate formele de inregimentare (care le ofera un minim de siguranta). Si pana la urma, de aici si marile orori.
Te-am lepsuit http://realiatealuipetria.blogspot.com/2008/06/secesiune-ne-pregtim-s-declarm.html
Alte vremuri. Atunci pentru o jignire riscai sa fii omorat in duel. Acum pentru o minciuna te angajeaza astia redactor la vreun tabloid.