fbpx

poveste

p

Cand eram mic, mama imi spunea ca fiecare om are cate o stea care il calauzeste toata viata. Si mi-am ales si eu o stea. Apoi mi-am dat seama ca era de fapt Luceafarul. Nu e nimic hiperionic in asta, e alegerea cea mai fireasca probabil, dat fiind ca e “steaua” care straluceste cel mai tare. Si o vedeam intotdeauna pe geamul dormitorului, acolo unde stateam atunci (sau poate mi se parea mie ca o vad intotdeauna pe geam, dat fiind ca ea ar fi trebuit sa se invarteasca – nu ma pricep deloc la astronomie). Cert e ca o vedeam pe geam cand ma bagam in pat si imi ziceam “tu esti steaua mea” si intr-un fel ma rugam la ea. Si ii povesteam despre mine (privind retrospectiv, nu cred ca povestile mele s-au schimbat prea mult intre timp). Nu stiu cand am incetat acest ritual. A fost o pierdere, oricum.

Mi-am adus aminte in adolescenta de steaua mea si mi s-a parut un semn predeterminat. Dar asa sunt toti adolescentii, nu? Se cred noul Alexandru, noul Iisus, noua Elena din Troia. Cioran avea niste ganduri frumoase despre asta. Si apoi a venit a doua pierdere si uitare. Mi-am dat seama ca nu era nimic fabulos in alegerea mea, ca daca 100 de oameni ar fi pusi sa aleaga o stea, 50 ar fi ales-o pe aceasi, cel putin 50. Si am renegat-o, simtindu-ma atat de mediocru.

Mi-am adus aminte de steaua asta in ultimele zile, si am incercat sa o regasesc. Dar oricat de stralucitoare si de usor reperabila mi se parea in copilarie, astazi nu am putut sa dau de ea. Poate poluarea e de vina, sau poate vederea mea. Se spune ca o stea moare o data cu moartea unui om, nu? Si totusi Marte nu poate sa dispara, indiferent cati de multi am parasi lumea asta, nu? Uneori poetii exagereaza. Platon stia asta prea bine si avea si o solutie la aceasta problema. Dar poate asta e farmecul lor, exagerarea. Uneori frumosul e mincinos.

Nu stiu ce vreau sa spun. Daca steaua aia avea o noima sau nu. Poate atunci, cand eram mic, si intotdeauna am impresia ca am fost mic pana ieri, poate atunci avea o noima pentru mine. Poate si acum, insa mi-e frica sa recunosc si sa ma arat patetic/vulnerabil/pueril. Chiar nu stiu. Acum stau cu fundul pe gresia din bucatarie – intotdeauna mi-a placut racoarea gresiei, de cand eram mic, v-am spus eu ca sunt un caine samoied care cauta frigul – si fumez o tigara si ma gandesc ca poate nu conteaza decat stelele cazatoare. Poate conteaza doar momentul evanescent, care se stinge in el insusi. Poate stelele adevarate sunt, cum spuneau misticii, doar gauri in firmament care arata un pic din sfera de foc a ceea ce este dincolo. Atat cat sa ne fascineze, insa nu atat de mult cat sa ne reveleze vreun adevar absolut (cert?).

Anyway In orice caz, ma bucur ca la un moment in viata mi-am ales o stea. Chiar daca mi s-a spus mai apoi c-ar fi de fapt o planeta de mazga si gheata, si nu un glob de foc,  chiar daca era aleasa de prea multi, chiar daca acum nu o mai pot vedea atat de clar.

About the author

Add comment

By admin

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories

Meta