Sorin de la Hoinar pe web ma include in postul lui referitor la blogurile despre carti, observand foarte justificat ca in ultima vreme am scris mai mult despre alte chestii. Imi fac mea culpa si revin cu o cartulie citita ieri. Asadar:
L-am iubit pe Buzatti in adolescenta. Desertul tatarilor, fireste 🙂 Probabil ca multi alti cititori de carti. Am vrut sa scriu oameni, insa din pacate oamenii nu mai citesc carti, in general. Doar o minoritate.
De fapt, citeam acum cateva saptamani dintr-un volum de povestiri (fie “cele mai frumoase”, fie “saizeci”) una despre un sanatoriu cu sapte etaje – in care fiecare etaj era afectat unui stagiu al bolii. La etajul sapte cei mai sanatosi, iar la etajul intai muribunzii. Despre alunecarea unui pacient de la sapte la unul – despre subterfugiile cu care este amagit la fiecare mutare, explicandu-se ca el de fapt este mult mai sanatos, dar sunt anumite probleme administrative care fac mutarea necesar. Foarte kafkiana. In timp ce citeam povestirea respectiva mi-am dat seama ca era o recitire. Ca o citisem de fapt in copilarie. Intr-un almanah Romania Literara sau poate intr-o antologie, nu tin minte. Ideea este ca respectiva povestire fusese de fapt primul contact cu Buzatti, si poate si cu genul asta de literatura (absurda, expresionista, kafkiana – nu stiu cum sa ii zic).
Sa revin la Marele Portret.
O cartulie de vreo 160 de pagini scrisa cu litere mari, pe care o dai gata intr-o seara. Daca ar fi sa o descriu prin analogii as zice ca reprezinta pentru Viitoarea Eva de Villiers de L Isle-Adam ce a reprezentat Insula lui Morel de Bioy Casares pentru Insula lui Moreau de HG Wells.
O rescriere a aceleiasi teme, semi-pastisant, semi-polemic, la un alt nivel literar-meditativ. In esenta e vorba de crearea unei masini inteligente inzestrate cu suflet. Sufletul sotiei/amantei moarte a celor doi inventatori. Nu este o carte meditativa despre viata, moarte si tehnologie, totusi. Chiar daca premizele sunt specifice literaturii SF, curgerea cartii nu este canonic SF. Este o carte mai mult despre oameni, decat despre idei si teorii.
Citind-o mi-am dat seama cat de mult s-au schimbat conceptiile noastre din anii saizeci cand a fost scrisa cartea. Practic raportarea noastra la tehnologie este complet diferita. Ceea ce pareau probleme atunci acum sunt considerate false probleme. Am trait cam acelasi sentiment pe care il aveam cand eram mic si citeam Casa cu aburi de Jules Verne. Din acest punct de vedere mi s-a parut un pic datata. Pe de alta parte, atmosfera cartii, tonul sumbru-absurd-paronoic din anumite parti (mai ales din primele 50-60 de pagini) fac sa merite. Mi-a retinut atentia o fraza despre posibilitatea teoretica a sinuciderii ca fiind strict necesara pentru mentinerea sanatatii mentale a fiecarei finte umane.
“Desertul tatarilor” este o carte impresionanta. Ai vazut filmul? Este foarte bun si fidel firului nuvelei. A fost filmat intr-un site arhitectural fantastic din Iran protejat de UNESCO, afectat foarte grav de unul din cutremurele din anii trecuti.
“Marele portret” e singura carte de Buzzati pe care nu am cumparat-o, un urma unei selectii bazata pe criterii superficiale (chiar obscure); adica am aruncat un ochi si am zis “nu”. Ce sa fac? 🙂
N-am vazut filmul, din pacate. Dar o sa fac rost de el, daca e bun.
Cat priveste “Marele portret” in principiu nu pierzi prea mult daca nu o citesti. Are fragmente bune, pe la inceput, dar dupa primele cincizeci de pagini incepe sa aiba tonuri false. Plus ca trecerea timpului nu i-a facut prea mult bine. As zice e mai degraba un joc sau o opera minora. Ca bila alba, sunt descrierile montane.
[…] Deci citesc povestirile astea si apoi le uit, si daca le mai citesc o data le uit din nou. Asa merg lucrurile. Am impresia ca o parte din volumul ala am citit-o si anul trecut. Am gasit una pe care o citisem cand eram f mic, intr-un almanah. Despre un om se interneaza aproape sanatos, este plasat la etajul sapte al unui sanatoriu, si apoi din subterfugiu in subterfugiu ajunge la etajele inferioare (cazurile grave), pana la etajul 1 (unde moare). Am mai scris de povestea asta si aici. […]