Ieri am fost din nou la concert si am ascultat, printre altele, suita Romeo si Julieta de Prokifiev. Si ma gandeam la o chestie, citind ca a fost reprezentata prima data la Leningrad in 1938, in vremurile de teroare stalinista. Ne place (de fapt poate nu avem incotro) sa simplificam lucrurile. Sa impartim vremurile (vremurile istorice, dar si vremurile personale) in vremuri negre si vremuri luminoase. Si totusi nu e asa de usor in a delimita, mai ales cand sunt traite la prezent. In vreme ce milioane de oameni erau trimisi in gulag, cateva mii s-au strans si au ascultat o capodopera si au fost miscati. Secretari de partid dar si melomani autentici. Cred ca asta e marea problema a avertismentelor distopice, cum ii spuneam cuiva. Tind sa zugraveasca monocolor – sa nu vorbeasca si de frumusetea din ochiul furtunei. De cele mai multe ori, daca nu suntem zdrobiti de furtuna, fiecare dintre noi se afla intr-un ochi subiectiv de linisiste. Cu multumiri si framantari cotidiene, dar prea putin capabili sa discernem zidul de nori, si ploaie si distructie. Asa cum o furnica nu poate vedea un automobil, de pilda.
Abia aposterior putem sa recompunem imaginea unei epoci si sa spunem: da, asta a fost teroarea stalinista sau da asta a fost holocaustul. Si asta face ca tragedia sa fie repetabila.
Si tot legat de lipsa noastra de orizont vizual, ma gandesc ca asa se intampla si in vietile noastre. Abia ulterior putem sa punem eticheta “am trait bine bucata aia” sau “chiar a fost nasol ce s-a intamplat”. Oamenii folosesc fraza “ironia soartei” dar de fapt e doar lipsa unui punct panoramic.
