fbpx

silent all these years

s

Amintiri din viata, 20 de ani in Siberia, Anita Nandris Cudla

Ascultam cantecul asta al lui Tori Amos si m-am gandit sa va scriu despre o femeie puternica. Pur si simplu m-a lovit ca trebuie sa fac o pauza (scriam in exceluri pentru munca) si sa vorbesc despre ceva. As putea sa vorbesc despre mama mea, sau as putea sa vorbesc despre cele cateva fete extraordinar de puternice pe care le stiu, care stiu ca ar merge pana la capatul pamantului pentru ceea ce cred, sau as putea sa scriu despre multele femei de pe strada care se invart in fiecare zi ca niste rotite gestionand banuti dar pastrandu-si in acelasi timp sufletul. Mai puternice decat noi, barbatii, for sure, care pana la urma suntem doar niste baieti carora le place sa se umfle in pene si sa se laude cu cele mai tari jucarii pe care le au ei, indiferent ca astea sunt masini de curse sau niste poezii cu adevarat divine sau comanda a zece mii de soldati sau marketing manageri.

Pur si simplu m-a traznit ca trebuie sa scriu despre femeile puternice, femeile care nu sunt exceptia si care sunt farte aproape de felul de a fi al copacilor (da, stiu feministele ar putea sa spuna ca genul asta de asociere, femeie-regnul vegetal – pamant, e un loc comun si nu denota decat o viziune patriarhala dar nu despre asta e vorba, zau).

Saptamana trecuta am citit cartea Anita Nandris Cudla – “Amintiri din viata: 20 de ani in Siberia”. Hai sa scriu despre aceasta femeie. Un fel de O zi din viata lui Ivan Denisovici la feminin. Dar mai profund in anumite parti. O carte scrisa de o femeie de la tara, bucovineanca, este deportata in Siberia, si care sta acolo, timp de 20 ani. Incercand sa faca un rost pentru ea, si pentru cei fii ai ei – deportati ca adolescenti.

O poveste pe care, daca as scrie pentru manageri si pentru alte fiinte de acest fel, sau si pentru antreprenori, as recomanda-o mai mult ca cine stie ce chestie de la Haas sau Harvard Business School.

Anita noastra este singura fiica a unei familii de tarani gospodari bucovineni, intr-o familie cu sase copii. Doi dintre frati mor tineri, doi sunt trimisi la scoli inalte si ajung profesori doctori universitari, in vreme ce ea si alt fiu raman pe langa casa. In vremea primului razboi, mama Anitei este batuta cu bicele de muscali care o transforma intr-o neputincioasa care statea doar in pat si trebuia ingrijita.

Si aici incepe povestea Anitei: care alege sa nu se casatoreasca cu un baiat de acelasi nivel social (bogatie) ca si ea, dar din alt sat, si sa caute pe cineva mai putin instarit in satul ei, doar ca sa poata avea grija de mama. Se casatoreste, primeste de la tatal ei o zestre nu foarte importanta, caci acesta era nemultumit de partida facuta, si incepe cu greutatile vietii de la saptesprezece ani.

Ma gandeam ca poartea asta a povestirii e chiar mai importanta decat experienta Gulagului: modul in care pornind de la putin cei doi soti incep sa se chiverniseasca, sa stranga lucruri, sa creasca animale, sa ia vitei si sa ii transforme in tauri si apoi sa ii vinda, Anita sa se sacrifice pentru dorintele sotului sau – care voia caruta cu cai, nu cu boi, pentru sa se simtea pus in inferioritate, modul in care strangeau ban pe ban – imi este familiar. Pentru ca asa au fost si ai mei. Si asa sunt probabil o gramada de de familii in tara asta. Si este extraordinar ca sunt asa, si ca maladia comunismului nu a putut elimine aceste virtuti casnice si cotidiene. Genul asta de bootstraping plin de candoare mi s-a parut induiosator. Si povestea meselor cu fratii domni de la oras imi aminteste de mesele de la bunica mea – de cand eram mic, care erau asa bogate, sau cel putin asa imi pareau mie, cand eram micut, in anii comunismului, si care durau pana noaptea tarziu, cand puteam sa vad stelele. Si erau asa de multe stele in vremea copilariei mele, la tara. Nu stiu unde au disparut, dar de fiecare data cand sunt la munte, sau intr-un alt loc senin, imi aduc aminte de noptiile ale de la tara, sau de tatal meu care imi arata carul mare.

Dar sa revenim la Anita noastra. Anita noastra pierde aproape totul intr-o zi din vara lui 1941. La mai putin de 2 saptamani de intrarea trupelor romane in Bucovina. Isi pierde mama, isi pierde sotul, isi pierde casa.

Ii raman insa copiii. Trei copii cel mai mare de 17 ani, cel mai mic de 11. Cu care ajunge in Siberia. Si pe care trebuie sa ii hraneasca. Sa le asigure un minim de umanitate. Si lupta pentru aceasta zi de zi timp de douazeci de ani. In conditii cumplite. In friguri de -40 de grade. Intr-o atmosfera de calvar. Trage zi de zi la un jug teribil, intr-o lumea nenorocita a carui sfarsit nu se intrevede niciodata. Timp de 20 de ani, crescandu-si copii.

Apoi se intoarce. Si isi reia traiul in casa ei. Si apoi moare.

Candva am auzit la cursul lui Liiceanu despre Heidegger, sau poate am citit intr-o carte, ca Heidegger isi incepea cursul despre Aristotel cu urmatoarea fraza: “Aristotel s-a nascut in anul X, si-a scris opera, si a murit in anul Y”. Doar atat, fara cancanuri biografice care sa stimuleze imaginatia invataceilor. Viata=opera.

Anita Nandis a izbutit sa scrie o carte si ea. Alte persoane ca ea nu pot insa. Si cu toate acestea, se nasc, traiesc vremuri mai mult chinuite si in felul lor comun prezerva umanitatea mai mult decat cartile. Prin fapte si prin zambetele lor cotidiene si prin capacitatea de a trage in continuare, inainte.

About the author

6 comments

By admin

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories

Meta