Yaguara – Nicola Griffith

Asadar a doua nuvela din antologia “Transformarea lui Martin Lake si alte povestiri“.

Intai un mic disclaimer: Ioana, buna mea colega Ioana, a pus pe frigiderul de la firma un magnet cu textul “Cine uraste pisicile a fost sobolan intr-o viata anterioara” (ea e mandra proprietara de felina).  Daca rationamentul este corect, inseamna ca eu am fost intr-o alta viata maimuta de Amazon. Nu-mi plac jaguarii (cu celealte pisici mai mari sau mai mici nu am nimic). Mi se par falsi. Mi se par neinteresanti. Mi se par aroganti. Si din cauza asta nu empatizez deloc cu ei.

Am citit trei povesti excelente cu jaguari: Jaguar Hunter – Lucius Shepard, Batranul care citea romanele de dragoste – Sepulveda  si acum Yaguara – Nicola Griffith. Intr-un fel toate trei spun aceasi poveste; despre oameni si jungla si jaguari. Si despre viata si moarte, normal. Ma intreb insa daca nu am pierdut ceva din poveste neavand empatia asta cu jaguarii. Nu voi fi sigur niciodata sigur.

Nicola Griffith prezinta pentru mine cam aceasi problema. Femeie, lesbiana, foarte activa si activista. Iar alteritatea merge si mai departe, la maniera de gandire. Imi pare ca are o scriitura si, implicit o gandire, foarte cristalina. Foarte simpla in aparenta, insa cu un nivel subteran incarcat de emotie (foarte bine temperata insa). O scriitura onesta pana la cruzime, intr-un fel.

Ma uitam la pozele de pe situl ei si ma gandeam cata determinare se citeste pe fata ei. De fapt sunt cateva amanunte biografice care tradeaza acest lucru: sufera de scleroza in placi dar continua sa scrie; a luptat cu tot sistemul de imigrari pentru a locui in America, a ajuns pe primele pagini ale ziarelor, a schimbat precedentul si a castigat. Genul asta de determinare izvorata din suferinta proprie (dar poate si discriminari de gen) transpar foarte clar.

O poveste despre patru femei: o jurnalista, o specialista in arheologie, o sefa de trib amazonian, o femela jaguar. Despre what make us tick. Despre cum functioneaza legaturile de prietenie si de familie. Despre diferite sacrificii. E o poveste simpla, dar pana la urma cele mai frumoasa opere sunt simple. Conteaza emotia starnita, nu?

Mi-a adus aminte de Moby Dick, intr-un fel. Si nu stiu cat de mare este ecartul de alteritate dintre mine si autoare. Si nu stiu daca interpretarea mea este prea partiala. Dar stiu ca e o nuvela buna: pentru te forteaza sa nu proiectezi, iti zice “hei tu esti tu si eu sunt eu – si fiecare om e o entitate inchisa”. Nu exista comunicare totala, exista insa experiente impartasite, traite. Si curaj si sacrificii. Sau poate asa mi se pare mie. Asta este; eu nu o sa fiu jaguar niciodata.