… al unei bombe nucleara a aratat asa: Color e si mai inspaimanatator. Prapastia dintre albastrul seren al marii si puterea ucigatoare a suflului exploziei te lasa fara cuvinte. Cumva in aceasi poza coexista frumusetea calma si monstruozitatea zgomotoasa. Si undeva, intre ele, exista un punct de atingere, o limita. Si ma gandesc ca asa sunt si vietile noastre, cu limitele insensizabile dar...
Azi noapte m-a fascinat textul asta din capul unui interviu de-al lui Samuel R. Delany (pentru cine vrea sa citeasca ceva destept recomand Silent Interviews). ” ” {Doua clickuri pt versiunea mare, mai citibila. Sper sa apuc sa transcriu respectiva pagina si eventual sa pun si cele cateva randuri de pe pagina urmatoare(done), azi, dar pentru moment asta e} Superba si sofisticata...
Voiam de mult sa scriu postul asta. Sau mai precis voiam sa scriu niste ganduri ilustrate cu pictura asta, pentru ca in alte vremuri as fi scris ceva diferit. Voiam sa scriu de cand s-a nascut Daria, cred. Voiam sa scriu despre continuitatea asta a vietii. Despre “Catalin Tenita, tata”, asa as fi numit postul, insa acum nu mai stiu care este esenta postului, asa cum stiam atunci, asa...
… si pentru ai SF-ului ala cu razboaie galactice, in general, in care solutia finala (exterminarea) e imbracata in justificari rationale, uite un eseu foarte misto al lui John Kessel – Creating the Innocent Killer. Au trecut aproape saptezeci de ani de la Hiroshima, Nagasaki, Dresda, incedierea Tokyo-ului si inca nu putem interioriza ca scopul nu scuza niciodata mijloacele, ca...
Spune Danilo Kis intr-o povestire, punand vorbele in gura unui invatator evreu (real sau inventat, nu stiu, de fapt nu vreau sa stiu, pentru ca si oamenii inventati au existenta lor, cu nimic mai prejos decat a oamenilor nascuti, sau poate invers oamenii nascuti sunt si ei fictiuni, asta stim cu totii cand ne gandim la persoanele publice, sau la prietenii cu care nu ne-am mai vazut de ani, sau la...
… de cand am plecat de la munca, intr-o vineri, cu gandul ca maine urma sa fie botezul Dariei, cu capul la ce mai trebuie facut. L-am salutat pe Emil, de fapt pe toti, sau poate pe niciunul, depinde de zi, de graba, oricum urma sa ne vedem a doua zi, sa stam la povesti si sa radem. Si am stat si apoi gata. Vinerea aceea care a fost ultima lui zi de munca. Si de atunci am picat intr-o alta...
Ne placea Nightwish la amandoi, si mie si lui Emil. Ionut se amuza, zicand ca-s melodii cu viteazul satului, cavalerii in zale si domnite planse. Sau cam asa ceva. Si mai punea un Pulp sau un Masive Attack, sa ne aduca in prezent. Dupa care cadeam la pace pe un Parazitii – cel putin cata vreme am fost doar noi trei in firma, in doua camere de pe Avrig cu zugraveala veche, pana sa vina...
A trecut o luna fara Emil. Fiecare zi si fiecare ora fara Emil, dar cu el in gand. Sunt in luna trecuta 2 zile, una dupa alta, pe care le voi tine minte toata viata. De sambata dimineata, pe 5 mai, cand am luat tortul pentru botezul Dariei, pana duminica la ora 11 noaptea cand plangeam langa Ionut si Ioana si Dragos si Raluca, langa Barcanesti. Nu stiu cuvinte despre moarte, desi pana acum o luna...
Si lui Emil ii placea Pink Floyd. Mi-am adus aminte astazi ascultand in masina ca ii aratasem candva solo-ul lui Gilmore din finalul lui Confortably Numb / Live in Gdansk. Tot in masina mea, cand veneam cred de la vreo intalnire cu un client sau ceva similar. Piesa de mai sus, cam de la minutul 4:30. Ii placuse foarte mult. Sau mai ii placea asta – When the tigers broke free, melodia lui...
Mi-am adus aminte de o zi de mai de acum 5 ani, la Tokyo, cand am vizitat cu Emil Meiji Shrine. Si ne-am plimbat pe indelete pe sub copaci mari, si am vazut batrani facand miscare, si erau si niste dansatori exotici din cine stie ce colt al Japoniei, un fel de calusari japonezi, foarte gratiosi. Si apoi am ajuns la templu si ne-am spalat pe maini si am facut ritualul de purificare si ne-am dorit...
Recent Comments