ca nu am altceva de facut

Acum sunt la sediul cel nou (ne mutam zilele astea). Am venit sa testez netul dar am uitat de cablu dintre mediaconvertor si laptop. Nu e de mirare, asa sunt eu, uituc. De fapt, de ce sa dau vina pe mine, cablurile sunt problema majora a lumii, pe bune. ar trebui sa fie abolite.

Asadar stau si citesc din Wittgenstein, Insemnari postume. Am gasit cateva citate profunde, desi nu ma dau in vant dupa aforisme:

Daca ai iubirea unui om, nu o poti plati cu nici o jerfta; dar orice jertfa este prea mare pentru a ti-o cumpara.

Ceea ce este greu este de a intelege adanc dificultatea

Salutul pe care ar tebui sa si-l adreseze unul altuia filozofii ar fi: “Nu te grabi!”

si mai ales

Nu putem construi nori si de aceea viitorul visat nu va fi niciodata aievea.

Cam atat din Witgensttein.

Acum ca tot vorbeam de umanitate, o sa notez aici, mai ales pentru ca uit – e foarte misto, aproape miraculous, cum noi ne aducem aminte de lucruri,nu este anormal ca uitam, este fabulos ca din cand in cand se aprind scantei si ne aducem aminte – asadar sa notez despre “Algernon”.

Algernon e filmul, “Flori pentru Algernon” e cartea. Si filmul e prima mea experienta catarctica. La care am plans ca un om matur. Am plans pentru nefericirea unui personaj, nu pentru mine, sau pentru a impresiona parintii. Si am plans pentru suferinta sufleteasca de aici, nu pentru durerea fizica sau pentru moarte.

L-am vazut imediat dupa revolutie. Singur, in pat, la televizorul mic, alb-negru, din dormitorul meu. Sport se numea televizorul, cu cutie de lemn maroniu inchis.

Cred a fost prima data cand am inteles cum e sa fii altcineva. Cum e sa ai visele altcuiva, sa vrei sa fii intelligent, sa vrei sa impresionezi si sa fii bataia de joc. “Flori pentru Algernon” si “Gimpl Netotul”, astea sunt cartile mele cu oameni mici si suferintele lor.

Prima data cand am plans estetic.

Ieri “Flori pentru Algernon” a venit din nou la mine (citisem nuvela pe vremuri, dar niciodata versiunea extinsa). Si, pentru ca lucrurile se repeata intotdeuna, este o regula estetica pe care compozitorii si scriitorii o stiu prea mine, cartea, de fapt ceva scris acolo in ea, mi-a mai spus o data, cu si mai mare forta, ca in lumea asta chiar exista suflete umane, desi sunt atatea momente in care tinzi sa crezi contrariul, ca toate drumurile noastre prin campiile nesfarsite au un scop, aici, in lumea asta. Si ca merita sa plangi, si ca merita sa zambesti.

Later update: Filmul se numea Charlie, nu Algernon 🙂