Asa mi s-a parut ca scrie pe un chios din acela cu geamuri mari, de dimineata. De fapt era Florarie.
Apoi m-am intrebat de ce nu se fac cadou fluturi vii, asa cum se fac cadou flori. Si m-am adus aminte de scena vanatorii de licurici din Lacul lui Kawabata cand personajul principal ii face, nestiut, un cadou fetei – o colivie plina cu licurici. Deci se fac cadou. Si de la vanatori de licurici am revenit la vanatorile de fluturi pe care curtea imperiala japoneza la organiza pentru ofiterii superiori americani in timpul ocupatiei, pentru a-i fascina cu eleganta lor, pentru a le da de inteles ca sunt infranti, dar nu inferiori. (Povestea e intr-o carte foarte buna (a luat si Pulitzer, parca) numita Embracing Defeat – o istorie foarte buna a anilor de ocupatie.)
Si cam atat.
Asta ar mai trebui, sa prindem fluturi, sa-i tinem captivi, ca sa-i oferim cuiva. Nu ajunge ca halim miei abia intarcati pentru ca “suntem crestini”, nici de fluturi nu mai putem sa ne bucuram decat intr-o eventuala colivie. Ne umanizam si noi un pic sau…?
Nici eu nu prea am inteles niciodata asta cu miei. De fapt, cand eram mai tanar nu intelegeam nici cu ouale.
Personal mi-as dori sa ma fi nascut intr-o cultura mai vegetariana. Din pacate nu reusesc sa ma desprind de obiceiurile gastronomice comune – da, nu-i o scuza valida sa invoci societatea pentru a-ti justifica comportamentele aiurea, doar constat ca as fi preferat sa fiu indian, de pilda, din acest pct de vedere.