fbpx

i’m not there

i

L-am vazut acum 30 de minute.

In timpul filmului imi venisera cateva idei care aveam impresia ca merita trecute undeva, acum insa stau cu paharul meu de Unicum – nu am scris niciodata ca imi place amareala aia puternica, facuta din sucurile a o mie de plante, uite scriu acum – si incerc sa imi adun cuvintele pe care voiam sa le trec acum.

Am mai scris despre Dylan de multe ori – cei care ma citesc de mai mult timp, stiu asta. S-ar putea sa fie personajul spiritual care l-am frecventat cel mai mult de-a lungul timpului. Daca as fi fost mai bombastic azi, as fi scris ca mi-a schimbat viata. Dar cine suntem noi sa stim ce ne schimba si ce nu ne schimba viata? E evident ca viata unui pusti de 16-17 ani va fi decisiv schimbata pana la 30 de nenumarate ori indiferent daca il asculta sau nu pe Dylan, daca citeste poeti sau autori de tratate de etica. Si atunci de unde stim ce ne schimba sau nu viata? Sau mai exact de unde stim cum ar fi fost viata noastra daca nu am fi ascultat cantecele lui Dylan sau poeziile lui Neruda.

Am vrut de mult sa scriu un post despre schimbare. N-am avut timp in ultima vreme. Sau poate, mai bine spus, epoca in care am ajuns ma face mai putin dispus la confesiunea publica. Ma gadeam si eiri de vorba aia dintr-un chinez de seama cum ca daca privim oamenii din punctul de vedere al schimbarii, toti oamenii se schimba, iar daca privim lucrurile din punctul de vedere al neschimbarii toti oamenii sunt identicii cu ei insisi si identici intre ei. Pana la urma e o chestiune de optiune schimbarea sau alegerea de a vedea. (Ce corporatist idiot poate suna asta! Uneori ma gandesc ca e foarte nasol ca multe discursuri sforaitoare tind sa distruga cuvintele simple – poate ar trebui sa se permita oamenilor sa foloseasca doar cuvinte lungi si sa le pastram pe alea simple pentru cei care merita, dar fireste cum s-ar rezolva asta in mod practic). Mi-a placut discursul despre schimbare  si identitate din Scara lui Schild. O constructie teoretica foarte draguta cum ca ceea ce suntem tine atat de de punctul de pornire, de directia pe care o vrem cat si pe drumul pe care il parcugem. De ce sunt eu eu? e intrebarea hogei din Fortareata Alba.Si raspunsul nu poate fi decat un chin si o alienare. Sau poate o aroganta marginita. Nu suntem noi in sensul unei definiri atat de transante fata de ceilalti. Suntem intr-un fel intr-un moment, dar cum se transmite simtirea, esenta, identiatea de la un moment la altul naiba stie. Sau mai exact cat din ea se transmite. De dimineata ma gandeam cum as fi daca as trai zece mii de ani sa spunem – cum as fi eu peste zece mii de ani. Si apoi mi-am dat seama ca nu sunt convins ca peste zece mii de ani as mai fi prea mult ei. Si uite acum ca ma gandesc la constructia aia a lui Schild/Egan cum identiatea si modificarea vectorului de directie in functie de drumul strabatut si imi dau seama ca sansele cele mai mari ca acel vector sa se schimbe sunt atunci cand curbele sunt foarte convolute, foarte schimbatoare. Dar pana la urma asa este si viata. (In paranteza fie spus, sunt multe puncte in care nu m-as recunoaste daca eu de acum un an as fi pus in fata cu cel de acum).

In fine voiam sa scriu despre Dylan, sau mai exact despre I’m not there, nu despre mine. Voiam sa spun ceva foarte simplu pana la urma: de multe ori credem ca prin ipostazierea unor idealuri suntem mai mult noi insine, de multe ori ne inchistam intr-o autoreprezentare pastisanta doar pentru ca este cel mai eficient; e mai simplu sa ne definim prin ceea ce credem, decat prin ceea ce suntem (pentru ca a fi nu este deloc daltuit in piatra, alegem sa daltuim idealurile). Dar adevaratele idealuri sunt complet interioare. Si in mare parte netransmisibile prin indemnuri. Idealurile Chestiile care conteaza se transmit prin fiintarea celui care le are. Daca avem noroc. Daca vectorul nostru nu e prea des zdruncinat. Gata cu postul asta patetic si fara noima: Dylan a facut chestii bune, asta voiam sa spun. Si unele chestii fara noima. Si a ajutat oameni revoltati dar s-a si bucurat de faima si chestiunile care vin cu ea. Bravo lui. O sa imi para rau cand o sa moare. Si poate ajunge si el prin Europa si poate ajung si eu sa il ascult ca sa nu imi para rau ca nu mi-a fost dat sa-l vad. Cam atata.

 Yesterday’s just a memory, tomorrow is never what it’s supposed to be.

About the author

Add comment

By admin

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories

Meta