Asta e una dintre melodiile mele preferate de la Dylan. Poate sunt eu idealist, sau prea optimist, sau poate doar copil, dar cred cu tarie ca in cele din urma corabiile ajung la tarm. Macar o parte dintre ele. (Apropo de Attenborough, ca tot vorbeam ieri de el, mi-am dat seama ca toate animalele de la cele mai putin dezvoltate pana la cimpanzei sunt fundamental optimiste – au vointa de putere, sau de viata, au capacitatea de a opune rezistenta chiar si in situatii disperate. Vitalitatea e foarte importanta pentru a trai o viata misto. Tautologie?)
Uite aici o versiune misto – cu conotatii istorice. Cu Joan Baez de la Marsul asupra Washingtonului – ala unde Martin Luther King si-a impartasit visul.
Pe ipod mai am una misto de la Life Aid 1985Â – Dylan cu Ron Wood si Keith Richards de la Rolling Stones. Concertele acelea pentru ajutorarea Africii. Iar la inceptul melodiei Dylan vine cu o mica sugestie – ce-ar fi sa dam o mica parte, nu mult, 1-2 milioane, din toti banii care se strang pentru Africa si pentru ajutorarea fermierilor de aici, din America, care se zbat in saracie, cu fermele ipotecate.
…hehe….dylan e un tip super ok, da` cu idei uneori nu tocmai rezonabile.
Pai cum sa ajuti frate pe cei care s`au imprumutat de la banci mai mult decat pot duce? Ca asta au facut fermierii SUA. S`au bazat pe cresteri viitoare ale economiei, dand apoi fuga la banci sa ia credite. Acuma nu mai au de unde plati ratele, si dau faliment. Situatia e radical diferita de cea a amaritailor din Africa.