Ma gandeam sa scriu un post mai intelectual despre momentele de epifanie care merita tot travaliul (voia sa dau un exemplu dintr-o nuvela super misto de Raymond Carver – despre un betivan care isi aminteste cum in tinerete a vazut o fata coshar si asta i-a ales drumul in viata).
Sau puteam sa scriu un post very eighties despre cum noi, oamenii liberi, astia care scriu cate ceva, care gandesc cate o data, care isi fac treaba nu doar pentru bani dar si pentru the fun of the game, reprezentam intr-o forma varful de lance, care care trebuie sa innobileze societate, sa o faca mai buna, si tot noi suntem vinovati daca peste zece ani vom mai auzi cuvantul Becali pe posturile de televiziune, nimeni altcineva. We build this fuckin’ city, vom zice. Si va fi exact asa cum suntem noi. Va fi masura noastra, asa cum societatea actuala este masura parintilor nostri.
O sa scriu ambele posturi in zilele viitoare (desi, intr-un fel, deja le-am scris).
Acum o sa spun doar atat:
Duceti-va pe Linerider. Si desenati-va drumul propriu. Mai complicat sau mai simplu, dupa cum aveti chef. Mai riscant (e frustrant cum omuletul ala se duce de-a berbeleacul) sau risk-free. (Daca o sa va uitati la filme o sa vedeti tot felul de constructii foarte baroc-complexe. Generatia web2.0 si modul ei de a se distra 🙂 )
Dar sa revin: va doresc ca si in viata sa puteti sa va desenati le fel de usor drumul. Si sa o faceti de asa maniera incat sa extrageti cat mai mult fun din el fara sa cadeti prea des in bot! La multi ani 😉
