Desi internetul este mai mult sau mai putin viata mea (ce aiurea, nu?), tot mi se pare ca acesta a furat coroana de lauri a calatoriilor spatiale. Prin anii ’60-’70, se spunea ca in 2010 o sa aveam colonii pe Marte, nu? Unde sunt coloniile? Si daca tot suntem aici, vorba lui Seinfeld, unde sunt masinile alea zburatoare promise? 🙂
Anyway, stateam ieri si citeam Marte Rosu (care e o ditamai caramida de vreo 750 de pagini, prima dintr-un ciclu de 3 carti, celelalte fiid chiar si mai groase, asa ca o sa mai dureze un pic pana o sa le dau gata), asadar stateam si citeam cartea asta, care desi este scrisa in 1993, mi s-a parut intr-un fel mai anacronica decat Iliada. Oamenii nu vor sa mearga pe Marte! Not anymore. Oamenii nu vor sa protesteze impotriva Vietnamului. Sau sa lupte pentru libertatile civile. The iGeneration cares about IM.
Uite o chestie misto. Country Joe MacDonald la Woodstock. Atmosfera. Nu o sa mai fie niciodata feelingul ala. A tinut de un timp clar determinat, de niste considerente ideologice foarte specifice. De un anumit tip de visare. Asadar nu o sa mai mergem pe Marte in felul asta. Doar din entuziasm. Dacat cand or sa existe suficiente considerente economice. Si probabil ca prima expeditie va fi chineza, nu americana sau rusa. Sau poate a Google product. 🙂
Acum avem sfarsitul istoriei, WTF. Intr-un fel, sfarsitul razboiului rece, aparitia internetului, consumismul global au nivelat terenul. E mai simplu sa impui branduri decat ideologii. Sa ciclezi printr-un set de obiecte comune ale dorintelor noastre, decat printr-un set de atitudini (cu alte cuvinte, lumea vrea hamburgeri nu sa salveze jungla amazoniana, sa ajunga pe Marte sau se mantuiasca. Dovada si faptul ca americanii nu consuma mai putin petrol ca sa scape de dependenta de tarile islamice. Comparati asta cu perioada celui de-al doilea mondial cand femeile americane strangeau cutiile de conserve ca sa faca din ele Liberty ships)
Dar hai ca pot sa scriu asa inca 30 de minute. Uite o supermelodie din epoca: Space Oddity a lui David Bowie (povestea aici). Si povestea lui Major Tom.
dar ne putem inca trai epocile individual si cred ca multi fac deja asta, don’t u think ?
Da…”vremile” acelea s-au dus de mult. Acum sunt doar bucăţele de istorie. Sunt foarte interesante miÅŸcările sociale din secolul trecut ÅŸi mai ales cele din a doua jumătate. Cănd văd filme, videoclipuri sau documentare despre acei ani am impresia că atunci lumea a trăit cel mai intens din punctul de vedere al modului în care oamenii îşi manifestau trăirile ÅŸi al receptării evenimentelor. Parcă ei reuÅŸeau altfel să se adune ÅŸi să comunice printr-un soi de non-comunicare…