zeppelin

Sau plant. e ciudat uneori preferam sa pune branduri si formatii in locul oamenilor. Robert Plant.

Acum ascult “Babe I’m Gonna Leave You” din nou si desi e atat de misto, nu e nici pe sfert cum a fost la concert. Pierderea se simte mult mai bine cand esti cu alaturi de mii de oameni simtind acelasi lucru. Simtind acelasi lucru? Naiba stie, poate de fapt nimeni nu simte acelasi lucru. Poate nici macar noi insine nu suntem niciodata egali cu noi insine. Poate de cele mai multe ori ne imitam pe noi imitandu-i pe altii. In fine, am fost acolo. Asta e cel mai important. Si a fost superb. Un Plant care si-a pastrat vocea. Si care, apropo de imitarea noastra insine, a reusit sa fie diferit. A preferat sa improvizeze, sa reorchestreze piesele cult, sa se joace pe scena, sa adauge de la el, si per total sa fie sincer. A fost extraordinar de vibrant. Superb. Viu. Nu reluarea mai mult sau mai putin fidela a pieselor (cum a fost parca Page and Plant-ul de la sfarsitul anilor ’90, de la Polivalenta) si mai degraba o rememorare a pieselor, o reintepretare in cheia a ceea a devenit. Si intr-adevar a devenit. Am mai spus-o, pe mine ma fascineaza mosii care au supravietuit tineretiii si gloriei: Dylan, Page & Plant, Gilmore si Waters, Bono in curand. De multe ori urcusul e simplu, cliseatic. Mai interesanta este coborarea. Cobararea e parte a drumului, poate cea mai frumoasa. In mod cert cea mai plina de sens.

L-am vazut pe Plant, si am vazut un dragon, ca sa citez pe cineva. Plin de forta, de furie vitala, insa in acelasi timp intelept.